Cred că aceasta este singura propoziţie interogativă, cu adevărat importantă, care a lipsit din episodul „Condolezza - Cioroianu“. Yes. Of Course. Sure. Yeah. Yeah. Thank you. A devenit deja celebru acest „discurs“ rostit de ministrul afacerilor externe al României, de faţă cu jurnaliştii, la întâlnirea pe care a avut-o cu doamna Condoleezza Rice.

După vizita la Washington a preşedintelui Traian Băsescu, din martie 2005, discutam cu regretatul Octavian Paler despre rezultatul întrunirii. Preşedintele tocmai spusese că actuala vizită arată că România se află în „sufrageria celor puternici“. Poate în „bucătărie“, a spus maestrul Paler. Se pare că nu

ne-a plăcut prea mult, aşa că domnul ministru ne-a mutat, dacă nu în faţa americanilor, cel puţin în faţa media internaţionale, în boxa, ca să nu spun beciul, celor puternici.

Sigur, fiecare lucru poate fi prezentat în cel puţin două moduri. Aşadar, nu m-am mirat când am văzut într-un ziar titlul „Condoleezza Rice i-a spus ministrului Cioroianu să o sune ori de câte ori este nevoie“. Păi, după prestaţia de la Washington, cam de câte ori credeţi că are nevoie ministrul Cioroianu să o sune pe doamna Rice? De ce să sune? Să îi spună: yeah, yeah?

Am citit un comunicat al Ministerului de Externe, care consideră drept „regretabilă“ prezentarea de o manieră inexactă şi tendenţioasă a întrevederii dintre cei doi înalţi oficiali. Poziţia ministerului este că episodul a fost o „oportunitate de imagini“, adică o întâlnire în care cei doi oficiali apar în faţa presei pentru fotografii şi ilustraţie de televiziune. Plauzibil. Doar că doamna Rice „şi-a permis“ să spargă intimitatea oportunităţii de imagini şi să facă declaraţii politice, vorbind şi în numele României. Iar ministrul nostru, yeah, yeah. Care ar fi fost alternativa Să tacă. Iar la final, în loc de „Thank you“ (pentru ce o fi mulţumit?) să fi