Şi-au lăsat familiile, copiii, ţara, pentru a lupta pe un alt pământ, pentru un alt popor. Nu era cauza lor. Dar au plecat, militari neînfricaţi, să-şi urmeze jurământul şi ordinele supreme... Au strâns din dinţi în căldura ucigătoare a deşertului, au înfruntat gloanţele zvârlite din neant, au lăcrimat alături de suferinţele unor oameni străini, pe care i-au luat, mânaţi de instincte omeneşti şi creştine, sub aripa lor protectoare. Şi i-au făcut copii, părinţi, fraţi. Au tremurat de dor de casă, dar şi de un sentiment necunoscut până atunci: prietenia sfântă faţă de camarazii de luptă. Au salvat vieţi, au smuls lacrimi de recunoştinţă de la localnici şi strângeri de mână respectuoase de la militarii italieni şi americani, colaboratorii lor. Au măsurat nisipul şi orele lungi care-i despărţeau de ai lor, trecând prin cea mai crudă încercare a vieţii. Astăzi, dacă ar fi s-o ia de la început, ar face-o fără să clipească. Dintr-un singur motiv: sunt soi bun - puternici, curajoşi, hotărâţi, adevăraţi Scorpioni Negri.

Avea 30 de ani când a primit ordinul: urma să se numere printre cei 405 militari din Batalionul 20 Infanterie - Scorpionii Negri de la Craiova care aveau să plece pentru şase luni în zona de război a Irakului, la baza militară Camp Mittica, aflată în deşert, la patru kilometri de primul oraş din zonă, Al-Nasyrah.

Pentru plutonierul Ion Manea era prima misiune de asemenea importanţă. A aceptat-o cu orgoliu, gândindu-se că acesta era examenul său de maturitate. Pe de altă parte, experienţele anterioare ale celor doi cumnaţi ai săi, în Angola, îi deschiseseră oarecum apetitul pentru aventuri extreme. Nu era însă o joacă, o excursie de plăcere - ştia asta. Era la curent cu nenumăratele conflicte din Irak, urmărise ştirile de pe toate posturile de televiziune, aflase că, nu o dată, armatele italiene şi americane şi-au numărat victimele căzute