Mai ţineţi minte anii 60 (cine îi poate ţine minte) când s-a înălţat pavilionul de la Casa Scânteii pentru a găzdui Expoziţia Realizărilor Economiei Naţionale – EREN? Erau primii ani de destindere, de relativă relaxare, ...când sistemul a înţeles că trebuie să acţioneze nu doar pârghii ideologice, ci să folosească şi unele instrumente care ţineau de psihologia omului obişnuit şi de nevoile sale cotidiene. România traversase o lungă perioadă de penurie a bunurilor de consum. Energiile, câte erau, fu-seseră direcţionate spre producţia industrială, în încercarea aproape disperată de a concura sistemul capitalist. Pe atunci, la EREN, românii au avut parte pentru prima dată de o demonstraţie a faptului că cineva s-ar putea gândi şi la ei. O demonstraţie gratuită, atâta timp cât minunile găzduite la pavilion nu prea ajungeau la ei, fiind destinate exportului sau constituind mos-tre niciodată intrate în producţie. Era, însă, măcar un spectacol şi lungile cozi făcute la intrarea în pavilion vădeau setea populaţiei pentru o viaţă mai bună decât cea în care statul urmărise doar „satisfacerea” nevoilor elementare. Chestia asta a durat câţiva ani, până când autorităţile comuniste şi-au dat seama că exerciţiul este contraproductiv şi nu reuşea decât să întărâte spiritele şi să genereze nemulţumiri. Pentru că era evident că niciodată glorioasa economie naţională nu va avea resursele necesare pentru a produce pentru om, nu pentru plan. De atunci înainte, manifestările expoziţionale s-au cam rezumat la producţia industrială, spectaculoasă dar ineficientă, pentru că oricâte tone de curent sau de fier beton ar fi rezultat din statistici pe cap de om, acesta se gândea tot la haine, la pantofi şi la mâncare. Adică la ceea ce constituia penuria prelungită din magazinele cu rafturi goale.

După Revoluţie a fost o adevărată explozie. Importurile au umplut vitrinele şi rafturile, iar p