De câte ori oare nu am avut sentimentul ciudat că am văzut sau trăit deja o experienţă cu care ne întâlnim, de fapt, pentru prima dată. Imediat ne gândim că poate am visat sau, de ce nu, că am mai trăit aşa ceva într-o viaţă anterioară. În aceste situaţii, raţiunea se luptă din greu cu tentaţia de a crede în ceva misterios, care ne depăşeşte puterea de înţelegere. Această senzaţie şi-a câştigat şi o denumire specifică, din limba franceză: déja-vu, în traducere „deja văzut“. Însă, şi în acest domeniu, ştiinţa are o explicaţie perfect logică, iar aceasta exclude orice ipoteză a vreunei reîncarnări. În esenţă, în opinia cercetătorilor de la Picower Institute for Learning and Memory, coordonaţi de laureatul Premiului Nobel pentru Medicină din 1987, Susumu Tonegawa, nu este decât vorba de o interferenţă între neuronii din hipocâmp, centrul amintirilor. În cazul senzaţiei de déja-vu, ceva nu funcţionează între neuronii responsabili cu arhivarea locurilor şi experienţelor similare, însă totuşi diferite. Cercetătorii au studiat cu atenţie trei subregiuni ale hipocâmpului, numite CA1, CA3 şi dentate gyrus, care contribuie la diferitele aspecte ale învăţării şi ale memoriei. O anumită zonă din hipocâmp este responsabilă cu crearea de „copii“ pentru fiecare experienţă, lucru util pentru a distinge din zbor diferenţele subtile dintre locuri şi experienţe. Dacă acest mecanism neuronal nu mai funcţionează la randamentul maxim, apare senzaţia de déja-vu. Cercetătorii au utilizat în laborator mai mulţi şoareci modificaţi genetic, la care au observat că zona dentate gyrus răspundea la modificările induse şi că această regiune lucra la construirea unei scheme de separare în memorare a spaţiilor noi şi vechi. Morala ar fi că senzaţia onirică de „deja văzut“ este doar rezultatul unei interferenţe între neuroni. Studiul, ale cărui rezultate au fost date publicităţii de revista Science, e