Sunt două persoane din România cărora aş vrea să le dedic acest text. Prima este ministrul învăţământului, despre care mi se spune că ar fi tânăr şi neprofesionist. Dat fiind că ani buni învăţământul nostru a fost condus de adulţi profesionişti, care au trecut de la partid la partid ca să nu lase din braţe vaca de muls a educaţiei publice, nici una din cele două trăsături semnalate ale actualului ministru nu sunt neapărat defecte. A doua persoană e cea care a plasat între priorităţile preşedintelui Băsescu fraza: „Aplicarea reformei curriculare, în contextul procesului Bologna, astfel încât pregătirea tinerilor din sistemul de educaţie românesc să crească şansele lor de angajare pe piaţa internă şi europeană a forţei de muncă“. Să mă explic.

În ultimele luni, ţara noastră s-a confruntat treptat cu o problemă nouă pentru noi, dar care nu e nouă în Polonia, Republica Cehă sau India: absenţa forţei calificate de muncă, mai ales în oraşele mari, unde dezvoltarea economică are nevoie să fie alimentată cu oameni. Începând de la 1 ianuarie 2007, cu toate restricţiile europene, tendinţa a crescut şi mai mult. În prezent, mulţi doctori şi asistente medicale îşi fac bagajele, întrucât ce câştigă la noi, cu bacşişuri cu tot, este mai puţin decât are şoferul care mă aduce pe mine de la Otopeni, care îmi mai ţine şi teoria că investitorii străini sunt meschini, că oferă lefuri de 500 de euro, şi nu 1.500 de euro, fără să-şi dea seama că atunci când va trebui să dea 1.500 nu vor mai veni la noi. Alte domenii în care nu găseşti oameni sunt comunicaţiile - toţi cei buni au plecat sau sunt deja undeva plătiţi la maximum - sau resursele umane, unde bate vântul, iar companiile plătesc averi pentru puţinii oameni calificaţi ca să îi cumpere de la alte firme. Ce să mai vorbesc de constructori buni, de meseriaşi de orice fel, de chelneri pregătiţi decent? În curând, nici menaje