Anuntata maree albastra care urma sa inece intreaga stanga socialista franceza, izolata pe un promontoriu doctrinar fara perspectiva, nu a fost chiar atat de devastatoare. Dupa alegerile prezidentiale, jocurile pareau facute. Totul urma sa mearga la dreapta. Ingineria constitutionala elaborata acum 49 de ani de generalul de Gaulle da inca rezultate. Dar, daca mecanismul constitutional merge ca uns, politica nu este la fel de previzibila. Ambiguitatea dreptei franceze din ultimii sapte ani, jocul sau la off-side cu extremismul, fortarea limitelor democratiei, liberalismul economic au adus doua victorii consecutive la legislative. si cum in sport doar rezultatul conteaza, iar politica a devenit din ce in ce mai "sportiva", faptul in sine este remarcabil. Din 1978, cand presedinte era totusi un liberal, Valéry Gicard d’Estaing, nu s-a mai intamplat ceva asemanator.
Intreruperea ciclului alternantelor succesive la guvernare demonstreaza nu atat schimbarea electoratului, chiar daca acesta s-a transformat sub efectul noilor media, cat mai ales rolul regulilor formale in constructia unei majoritati puternice. Alegerile legislative desfasurate consecutiv alegerilor prezidentiale, anticipate pana in 2002 (precum in 1981 sau 1988), apoi cvasisimultane, au dat presedintilor francezi majoritatea parlamentara necesara implementarii programului politic. Asa ca victoria dreptei era previzibila. Cvasisimultaneitatea alegerilor prezidentiale si parlamentare cumulata cu scrutinul majoritar absolut favorizeaza aparitia majoritatii prezidentiale. Ceea ce nu putea fi prevazut era dimensiunea acesteia.
Pentru a obtine cea mai mare majoritate din istoria Republici a V-a, dreapta prezidentiala a pornit o ofensiva fara precedent impotriva stangii. Pozand in reunificatorul francezilor dincolo de clivajele clasice, Sarkozy a incercat sa atraga electoratul de stanga prin atragerea u
