Tot ce a a urmat însângeratului iunie '90 s-a subordonat dezideratului de a încurca, pâna la zadarnicire, aflarea adevarului despre acele evenimente dramatice. Din perspectiva oricarui criminal, este fireasc ca, inclusiv post factum, sa puna mereu anchetatorilor piedici în calea stabilirii vinovatiei sale. Dupa ce s-a chinuit sa ramâna anonim în timpul faptei, nu-i arde sa iasa ulterior din ascunzatoare si sa-si bage singur capul sub ghilotina. Din acest punct de vedere Ion Iliescu este un tip de înteles. Prin actiunea în forta, din 13-15 iunie 1990, pentru "degajarea" Pietei Universitatii, Iliescu a reusit mai mult decât sa deblocheze traficul rutier în zona. Victorios, batrânul bolsevic si-a consolidat puterea si a câstigat timp. S-a însurubat pentru foarte multi ani la pupitrul puterii politice. De unde i-a dirijat inclusiv pe anchetatorii lui. În mod paradoxal, acum, în ceasul al doisprezecelea, daca se doreste cu adevarat revigorarea si eficientizarea acestui demers juridic dupa 17 ani de la comiterea infractiunilor ce formeaza obiectul dosarului "Mineriada din 13-15 iunie 1990", ancheta ar trebui sa se bifurce în directia procurorilor care s-au pus în slujba criminalilor anchetati. Ei au dirijat procesul spre o fundatura. Din care s-a crezut ca parchetul a fost scos în 1997, odata cu prima înlaturare a lui Ion Iliescu de la Cotroceni, când dosarul penal a fost pus pe fagasul normal. Numai ca a venit, în 2001, banditul cu nume de vacuta – Joita Tanase, fostul procuror general al României – si l-a mai trântit pentru patru ani. Mecanismul care se pune în miscare pentru a musamaliza o crima este mai vinovat si mai periculos decât cei care au comis-o. Prin demonstratia de forta din iunie '90, Iliescu a reusit mai mult decât sa reinstaureze frica în oameni. Mai mult decât sa blocheze, pâna în 1997, deschiderea României spre Occident. Este adevarat ca prin aceast