Week-end-ul trecut a fost cel de-al doilea din acest sezon în care litoralul românesc a dat senzaţia unui teritoriu activ. Spre deosebire de vecinii noştri de la sud, unde sezonul s-a deschis, din plin, încă de la începutul lunii mai, noi mai aşteptăm. „Tradiţia” ultimilor ani deschide litoralul pe la 1 iulie şi-l închide după jumătatea lui august. Vreo şase săptămâni doar stau la dispoziţia celor care vor să se recreeze la soare şi la mare, pe plajele strămoşeşti. Cum de s-a scurtat în aşa hal sezonul românesc? Ce s-a întâmplat cu el?

Nu sunt nostalgic, dar nu pot să nu-mi amintesc cum, prin anii ‚70, pe când eram june reporter la „Informaţia Bucureştiului”, plecam în delegaţie pe litoral încă de pe la 15 mai, să văd şi să scriu despre cum îşi reface poporul forţa de muncă în restaurantele-cantine şi în hotelurile-dormitor de pe malul Mării Negre. Concediul la mare era o noţiune prezentă în viaţa fiecărui român. Ceea ce se făcea pe atunci la noi era mai degrabă un serviciu social decât turism. La preţuri pe măsura confortului existent, valurile de turişti măturau conştiincioase litoralul, din mai până la sfârşitul lui septembrie. Printre ei, câteva oaze privite cu jind: hotelurile care cazau turişti străini. Plătitori de valută – valută pentru care regimul şi-ar fi vândut şi sufletul. Atât era aceasta de atractivă încât pachetele turistice se vindeau la preţuri derizorii. Un sejur de două săptămâni, cu avion cu tot, îl costa pe şomerul german doar vreo 300 de mărci – mai puţin decât ar fi cheltuit stând acasă! Pe litoralul românesc el devenea rege, i se închinaru chelnerii pentru ciubucul infim, iar diriguitorii turismului făceau sluj în faţa lui.

Nu mai este aşa. Azi, turismul românesc de pe litoral nu se mai închină în faţa vizitatorului străin. E drept că acesta îşi face tot mai puţin simţită prezenţa. Azi e la preţ turistul român cu bani, care poate