Pianistul Dmitri Baskirov este cunoscut si iubit de melomanii romani de multe decenii. Si silueta lui eleganta, miscarile si gesturile lui gratioase, pina si chelia si barbuta lui au o armonie cu care onoreaza existenta noastra bucuresteana, cu acelasi rafinament ca si tuseul lui de inalta clasa. Sigur ca la treizeci de ani ai alti muschi la indemina si inima bate altfel, dar si experienta sau rigoarea aduc muzicienilor ceva in plus, acolo unde inceteaza socotelile strict tehnice si incepe metafizica marii arte. Caucazian-georgianul Dmitri Baskirov, devenit, datorita si lui Gorbaciov, cetatean european de tipul Russia-Spain, aduce acea boare de senzualitate, nostalgie, alean, dulceata, „suflet slav“ – chiar si in absenta singelui verde-curat, sau poate tocmai de aceea, mai bine asimilat – acel „nu-stiu-ce-rusesc“ care-i da gata pe melomanii de pretutindeni si rusii-rusi de oriunde. Care lacrimeaza barbateste cu Oh, Gospode... sau mai sentimental-femeieste cu Oi, oi, Boje moi..., precum aristocratele fugite prin lumea larga dupa revolutia bolsevica. Care au alimentat nu doar jurnalele de actualitati, ci si o intreaga literatura-arta-muzica a exilului.

Reprezentant de seama al scolii ruse/sovietice (nascut in 1931, Baskirov nu a apucat vremea imperiala, ci doar libertatile si avantajele capitalismului postsovietic), care a dat minunati solisti, din generatia lui Oistrah, Richter, Rostropovici, Gilels, Safran, pina la cele mai noi, care sint formate din elevii elevilor lor, intr-o frumoasa si nobila descendenta.

Sub atenta bagheta a dirijorului Vlad Conta, Dmitri Baskirov a facut un concert minunat la Ateneul Roman. Alaturind binecunoscutul Concert in la minor al lui Robert Schumann unuia de Mozart, Concertul in mi bemol major, KV449, atit de indragit si de unicul si pe nedrept neglijatul astazi Dinu Lipatti. Ce sa spunem celor care nu au fos