Muzica a fost singura sursă de venit pentru generaţii întregi de lăutari de pe malul drept al Neajlovului Îl cheamă Roger, e brunet şi cântă la ţambal şi acordeon. E fratele lui

Muzica a fost singura sursă de venit pentru generaţii întregi de lăutari de pe malul drept al Neajlovului

Îl cheamă Roger, e brunet şi cântă la ţambal şi acordeon. E fratele lui Ioniţă din Clejani şi ne aşteaptă la capătul satului pentru a ne fi ghid în "ţigănie". Cândva, uliţa lăutarilor răsuna în fiecare zi în acordurile de ţambal, vioară şi acordeon. Astăzi, câţiva bătrâni, schilozi, cu ochii umezi, sunt ultimii rapsozi din Clejani. Ţambalele vechi, de peste o sută de ani, pe care le-au moştenit de la bunicii lor, zac prăfuite în cotloanele umbroase ale caselor de chirpici. Aceste instrumente au făcut cândva înconjurul lumii, stârnind pasiuni şi umplând sălile de spectacol ale teatrelor din Paris, New York sau Sidney până la refuz. Când am văzut plăcuţa de la marginea drumului, care anunţa că am ajuns în Clejani, am oprit maşina. Fix în acel loc, la intrarea în sat. Liniştea de la ţară era tulburată de ritmurile orientale care răsunau din curtea primei case de pe partea dreaptă a şoselei. Manelele au ajuns şi la Clejani, în chiar inima etnofolclorului românesc. Poveştile de viaţă de aici erau cântate şi plânse în doine şi balade şi chiar după Revoluţie, când hora din sat şi balul de la căminul cultural s-au transformat în discotecă, tot pe muzică lăutărească se dansa. Peste 500 de ani de tradiţie şi folclor românesc sunt pe cale de a se pierde pentru că astăzi o nuntă nu se mai face cu Albeşteanu, Cacurică sau Moţoi, ci cu Guţă, Salam sau Minune. Am ajuns la casa lui Roger, unul dintre puţinii acordeonişti şi ţambalagii din Clejani care duce mai departe muzica lăutărească pe care a învăţat-o de la părinţii lui. Peste 800 de "euroi", o nuntă cu lăutari de la Clejani Se aşea