Ultimele evenimente politice din cea de-a II-a Republică (instaurată după căderea comunismului) au pus stringent problema redefinirii eşichierului politic. O coaliţie de centru-dreapta (Alianţa DA), impusă de un preşedinte de dreapta (Traian Băsescu), s-a destrămat, lăsând la guvernare un partid de dreapta (PNL-ul), care îşi propune să ducă la bun sfârşit programul adoptat cu partenerul său iniţial (PD-ul). Partenerul, el însuşi de centru-dreapta (PD-ul este membru al Partidului Popular European), trece în opoziţie, lăsând guvernul minoritar, de aceeaşi coloratură, la cheremul unui partid de stânga, PSD-ul, ce domină Parlamentul ţării. într-un efort solidar, partidul de stânga (PSD-ul) şi cel guvernamental de dreapta (PNL-ul) încearcă să demită - prin referendum - preşedintele care, ales prin vot direct, vrea să-şi aplice proiectele preelectorale de dreapta, intrând în contradicţie cu reglementările Constituţiei ce-i limitează atribuţiile doar la reprezentare şi mediere. Ciudăţeniile Constituţiei României - "originală", cum dorea "emanatul" Ion Iliescu, primul şi cel mai longeviv conducător post-comunist al ţării - sunt deja cunoscute. Preşedintele este ales prin vot direct, dar nu-şi poate aplica programul decât delegând puterea unui şef al executivului (ales indirect, pe liste, în Parlament), care, în caz de abatere de la concretizarea programului oferit electoratului, nu poate fi schimbat. Dacă, aşa cum s-a întâmplat în ultima vreme în România, preşedintele încearcă să forţeze schimbările anunţate înainte de alegeri, el se trezeşte legat de mâini de un executiv (impus totuşi prin voinţa lui) ce îşi poate găsi oricând sprijin la adversarii săi declaraţi din Parlament şi, mai mult, poate declanşa procedurile de suspendare pentru cel ce şi-a încălcat rolul (decorativ) prevăzut de Constituţie. Ales prin vot direct, preşedintele nu poate fi însă suspendat decât tot pri