Despre unele cărţi e, pur şi simplu, greu să scrii. S-ar cuveni citate copios, aşa cum citezi, de frica ucigătoarei parafraze, dintr-o poezie. Viziunea vizuinii, a lui Marin Sorescu, din 1982, de la Albatros, e un asemenea fel de tîlcuire. Un "roman într-o doară" zice, scăpîndu-se de răspunderi, autorul lui. O fabulă pîndită de ispita absurdului, făcîndu-se că se încurcă în întîmplări şi-n cuvinte. Starostele, om - vorba vine... - subţire, retras în peşteră, e un urs brun pe care-l paşte, ca pe toţi congenerii lui albiţi, alungaţi, pesemne, de semenii în putere, o bătrîneţe polară. În aşteptarea ei, într-o noapte de şuetă, ori numai o cură de lene binevoitoare meditaţiei, vin să-l viziteze: Bursucul, vecin fără drept de şedere în vizuină, dar întrucîtva necesar, Vulpea, tîrîtă de Cocoş la judecata Ursului (ea va deveni, de fapt, adevărata stăpînă a viziunii), Iepurele, Vulpoiul, Viezurele, Purcelul, Lupul, Broscuţa şi alţi cîţiva. Sorescu are, în a drege poveşti pe care pare că nu şi le mai aminteşte, o inventivitate fără cusur. Prima parte, Viziunea vizuinii, de dinainte de dunga unor versuri mijlocaşe, e-un carambol de biografii şi de passe-temps-uri, cum se spun, întotdeauna, întru însufleţirea locurilor izolate. S-au spus la Canterbury, s-au spus şi la Florenţa. Doar că în peştera-vizuină pătrunde numai umbra lor, o formă goală umplută cu te miri ce, cu demonstraţii de virtuozitate în toate genurile, de la melodramă la flecăreală de salon. Motto-uri serioase (trucate în spirit postmodern) şi desene... ezoterice îţi zăpăcesc definitiv sistemul de repere. În ce fel trebuie citită această proză - agrementată, în societatea literară a vizuinii, cu concursuri de rime? Comme il faut. Pe măsură ce povestea se ramifică, înghiţind personaje, ca la un banchet cu iniţiaţi şi nepoftiţi, geometria devine mai complicată. Vizuina, afumată de oameni care vor să scoată vulpea, e