Într-o viaţă de nonagenar, cu multe evenimente şi personale, dar şi ale societăţii în care a trăit şi al cărei membru eminent a fost, Şerban Cioculescu ar fi putut spune că a avut mai multe existenţe şi a fost în miezul multor întâmplări. Cele mai multe au privit mediul cultural în care a trăit, cel al literaturii propriu-zise, al criticii şi istoriei literare, în care a activat cu brio timp de şase decenii. Spre deosebire de mulţi alţii, Şerban Cioculescu nu considera "critica literară" un "gen artistic" şi ca atare nu-i recunoştea dimensiunea creaţiei. Critica era, după el, o disciplină obiectivă, supusă desigur temperamentului autorului, capabil să-şi domine subiectivitatea. Criticul trebuia să aibă din plin curaj, gust, sinceritate - dar nu şi plăcerea de a se pune pe el în valoare sau de a scrie frumos. Altminteri, critica ar fi fost pândită de riscul "literaturizării", în dauna obiectivităţii absolut necesare.

Principiile acestea a încercat, într-un fel, să le aplice şi în volumul de Amintiri, apărut în anul 1975, la Editura Eminescu (şi reeditat cu completări în 1981, la aceeaşi editură).

Intervievat cu ocazia apariţiei cărţii şi rugat să-şi compare amintirile cu Memoriile lui E. Lovinescu, Şerban Cioculescu răspundea: "Memoriile lui Lovinescu au vrut să fie literatură - şi sunt! Ele nu se valorifică decât în mod secundar, ca document... Eu am scris amintirile fără să urmăresc vreun efect literar. Prin alte cuvinte, n-am vrut să fac literatură. Dacă am lăsat impresia contrarie, n-am de ce să mă bucur!" Şi mai departe: "Memorialistul derivat din critic nu poate să scrie decât cu aceeaşi mână şi în acelaşi spirit cu care a practicat critica". întrebat, dacă printre critici mai sunt şi excepţii, recunoştea:

"într-adevăr, Sainte-Beuve, în însemnările lui ultime, a ţinut să se elibereze de otrăvurile rămase neexprimate în foiletoanele sale. îmi pa