În 1925, un anume Gustav Hartlaub a organizat la Mannheim o expoziţie pe care a intitulat-o Neue Sachlichkeit. Deutsche Malerei seit Expressionismus (Noua obiectivitate. Pictura germană de după expresionism), etichetând astfel pentru posteritate o nouă mişcare artistică. Majoritatea creatorilor reprezentaţi, trecuţi prin experienţa Primului Război Mondial, depăşind vehemenţa expresionismului şi inconsistenţele Dada, îşi propuseră o reîntoarcere la valorile "stabile" ale unui trecut ce cuprindea o istorie selectivă a artei de la goticul întârziat al lui Memling la romantismul lui Caspar David-Friederich.
Curatoarea Sabine Rewald a pus în centrul expoziţiei Strălucire şi ruină. Portrete germane din anii 1920 (Glitter and Doom: German Portraits From the 1920s) patru personalităţi marcante - George Grosz, Otto Dix, Max Beckmann şi Christian Schad -, dar a inclus şi artişti minori precum Rudolf Schlichter, Karl Hubbuch sau Georg Scholz... Modelele - figuri rămase în istorie sau doar arhetipuri - au fost folosite drept pretext pentru incursiuni socio-istorice în lumea Republicii de la Weimar, incursiuni detaliate mai ales în catalogul publicat de Yale University Press.
După un război dezastruos, o revoluţie înecată şi ea în sânge, intervalul dintre 1919 şi 1933 a fost pentru Germania o perioadă de nelinişte socială alimentată de incompetenţă politică. Ca şi altă dată în istorie, degringolada născută din distrugerea brutală a vechii ordini a fost elementul catalizator pentru noi experimente artistice, dar şi pentru abolirea unor coduri de moralitate... Poate că nu există o "instituţie" mai emblematică pentru anii Republicii de la Weimar decât cabaretul. Loc de confluenţă al satirei politice, sexualităţii exacerbate şi al unui nou limbaj muzical amestecând sonorităţi de jazz şi disonanţe strauss-iene, cabaretul este un punct de referinţă pentru literatura, plast
