De cîte ori se apropie zilele şi nopţile de 13,14,15 iunie, sufletul meu se înnegurează. Intră într-un fel de doliu. Nu am vorbit ani de zile despre toată povestea asta pentru că aşa ne-am jurat, cîndva, un grup de prieteni, într-un vîrf de munte mai sus de Săpînţa, în noaptea de Anul Nou ce-l lăsa în urmă pe 1990. Luna, doar ea, lumina inimaginabil şi straniu pămîntul acoperit de zăpadă. Ne-am unit braţele într-un cerc mare, cît proiecţia ei deasupra noastră. Marian, Mihai, Mircea, Mugur, Florin, Claudia, Luminiţa... Atunci, abia, am plîns. Lacrimile duceau la vale umilinţe dezamăgiri, se spălau rănile uscate, sufletele noastre, amintirile, coşmarul. N-am uitat. Nimic. Nici o secundă. Nici inocenţa, nici visul, nici speranţa că drumul va fi altul. Complet altul. Nici urletul visceral al muncitorilor care anunţa triumfător "IMGB face ordine! Noi muncim, noi nu gîndim". Nici bătăile, nici loviturile aplicate cu bestialitate de regulă în cap, ca să ne iasă gărgăunii, nici ecoul înfricoşător de pe Edgar Quinet al lozincilor devastatoare " Moarte studenţilor! Moarte intelectualilor!". Nici aplauzele peceriste ale unor femei cu pungi în mîini care se excitau teribil de cîte ori mai luam o bîtă în cap sau un şut în fund, nici gemetele înspăimîntătoare ale femeii gravide peste care am fost aruncată în fîntîna din Piaţă. Nici fuga pe la spitale ca să-i căutăm pe colegii de la Filologie, Filosofie, Matematică, Istorie, Fizică, Arhitectură bătuţi cumplit, desfiguraţi, greu de recunoscut. Nici vuietul străzilor pornit ca stihiile împotriva noastră, a libertăţii, a celor care au mişcat primele rotiţe ale sistemului democratic. Nici sîngele împrăştiat pe pereţi, nici smocurile de păr ce pluteau pretutindeni în clubul de la Litere. Nici aroganţa cu care Petre Roman, prim-ministru, îmbrăcat impecabil într-un costum de culoarea oului de raţă a catadicsit să vină la Filologie ca să s