La prima vedere, Radu Aldulescu, prin realismul său dur şi limbajul greu şi colţuros ca un pietroi, este un precursor al auto-ficţionarilor de azi, pentru care nu mai există, practic, nici un tabu. Această linie continuă s-ar înscrie, de altfel, în logica succesiunii fără ruptură dintre generaţia '90 şi cea care i-a urmat. Şi totuşi, la o lectură mai atentă, constatăm că diferenţele sunt mai adânci decât asemănările. Spre deosebire de "ego-prozatori" precum Cezar Paul-Bădescu, Claudia Golea ori Dragoş Bucurenci, cu un picioruş în propria viaţă şi cu altul în gramatică, Radu Aldulescu e un romancier cu călcătura grea şi un stil inconfundabil. Nimic nu poate fi extras din Amantul Colivăresei pentru a fi plasat în alte contexte şi ansambluri compoziţionale. Masiv şi mărunt bătut în pagină, romanul, desfăşurat pe spaţii ample, se ţine la nivelul fiecărui fragment. Cu cât derularea evenimentelor capătă viteză, cu cât centrifuga ficţională tinde să împrăştie faptele în toate direcţiile, cu atât se fac mai bine observate un ritm al naraţiunii şi o coerenţă a ei.

Furturi şi cafturi, partide de box în ring şi în afara lui, episoade din armată şi din alte colonii penitenciare (unitatea din Moşneni, cărămidăria Viezuroaia, Policolorul, 23 August), amoruri pour toujours şi acuplări grăbite, gâfâite, înfometări progresive şi câtuşi de puţin voite, îndestulări porcine, cu specularea unor momente favorabile, o curvă, Bica şchioapa, cu un picior de lemn pe care mai bine de patruzeci de soldaţi îşi pun semnăturile, şi o artistă de circ, Atena, cu pulpele încleştate, tratându-i pe bărbaţi ca pe nişte lighioane dresate, amiciţii strânse, derivate în homosexualitate, şi uri mocnite, pe punctul de a exploda; multe, multe personaje memorabile, începând, desigur, cu protagonistul romanului, Dimitrie (Mite) Cafanu, şi sfârşind cu un Cârnu din Brăneşti, cerşetor, "corcitură de profet ş