Acum, după 13 iunie, cînd ne-am adus aminte de ordinea pe care au lăsat-o minerii într-un Bucureşti în care doar tranşee nu s-au săpat, cînd se iniţiază tot felul de acţiuni juridice şi constituţionale pentru a-l scoate basma curată pe Ion Iliescu şi pentru a i se proteja complicii mai mult sau mai puţin vizibili, mi-am reactualizat involuntar cealaltă venire a minerilor, cea din 1999. Textul care urmează a fost scris atunci, în faţa panicii artiştilor plastici din Pangrati, puşi, fără voia lor, în faţa situaţiei de a-i aştepta pe mineri să vină la televiziune şi să facă ceea ce ştiau ei cel mai bine: să bată, să devasteze, să răspîndescă durere, spaimă şi oroare, adică, să mai facă olecuţă de ordine într-o ţară pe care mulţi nu şi-o puteau imagina fără Iliescu la putere.
A vorbi acum, în aceste momente dramatice pentru fragila democraţie românească, despre expoziţii curente, despre anecdotica vieţii noastre artistice sau despre orice altceva din aceeaşi categorie ar dovedi, cel puţin, absenţa unei minime pudori. Cînd forţele oarbe se răzvrătesc în jur, cînd gregaritatea iese din nou la suprafaţă asemenea unei lave încinse, iar comportamentul patologic şi infracţional tinde să se substituie autorităţilor statului, cine mai are vreme şi disponibilitate morală pentru exerciţii de contemplaţie şi pentru insignifiante aventuri în spaţii simbolice? Pentru că aventura pe care o trăim acum nu mai este una abstractă sau convenţională, ci ea se situează în orizontul cel mai real cu putinţă, chiar la un pas de ruinarea existenţei civilizate a României. Rebeliunea minerească, strigătul disperat şi agresiv al clasei muncitoare din diverse sectoare economice, asociate discret sau făţiş cu extremismul politic oferă, în aceste momente, o imagine ce nu poate fi comparată, prin grotescul ei cutremurător, cu nici o alta, artistică sau nu, născută din imaginaţie s
