La intrebarea "De ce-ai intrat in Partid?" am auzit aproape toate raspunsurile posibile. Vorbesc, se intelege, despre Partidul Comunist Roman.
Fara a avea la indemana instrumentele unui studiu sociometric, cred ca explicatia cea mai frecventa e "M-au obligat! ". Un suflet bland, credul si - obligatoriu - netraitor in Romania antedecembrista cu usurinta isi va imagina cum bietul om a fost legat in lanturi, batut cu funia uda, privat de somn si mancare, pana cand, biologicul cerandu-si drepturile si biruind eticul, sarmanul a cedat: "Bine, fie, hai ca intru!".
Aproape la fel de des intalnit si egal de derutant este raspunsul: "Altfel nu puteam ajunge director!" (sau sef de atelier sau maistru sau lider sindical). Dar, ma rog frumos, de ce trebuia matale sa fii director? Intr-un sistem pe care zici ca-l dispretuiai si ca functiona aberant? Ah, da!, pentru ca trebuia cineva sa-si asume si asta, cum frumos povesteste domnul Ion Iliescu despre revolutia din spatele revolutiei. Adica din patriotism, spirit de responsabilitate si spirit de sacrificiu - fi-r-ar, uitasem.
Sensibil mai putin raspandite sunt explicatiile de tipul "Ca sa pot pleca in Franta". Nu pentru ca n-ar fi fost multe asemenea motivatii, ci fiindca sunt ceva mai dificil de recunoscut. Cel mai simpatic caz pe care-l cunosc este cel al unui fost coleg. A facut cerere sa intre in Partid. I-au respins-o. S-a interesat discret de ce si a aflat ca motivul era un strabunic fost jandarm. Cineva l-a invatat atunci sa se adreseze direct Comitetului Central, cu argumentul ca nu si-a facut el strabunicul jandarm si n-are de ce sa raspunda pentru el - ma rog, nu chiar in cuvintele astea. Venisera vremurile alea mai subtile, cand aveai voie sa acuzi excesele staliniste, drept care de la CC a venit raspunsul pozitiv: "Primiti-l!" L-au primit. Dupa cateva luni, s-a inscris la o excursie. Un tanar care
