Interpretarea unui opus precum Concertul nr. 1 pentru violoncel si orchestra de Sostakovici nu este la indemana oricarui violoncelist sau oricarei orchestre. Pentru ca este vorba despre o muzica unde ideea de limita este desfiintata in multiple sensuri.

Prezenta pe scena a lui Alexandr Rudin a reprezentat dintotdeauna pentru auditoriu sansa de a simti pe viu arta unui violoncelist extraordinar. Evoluand (cu pauze mai mari sau mai mici) pe cele doua scene simfonice ale Bucurestiului de la inceputul anilor '80, Alexandr Rudin a impresionat de fiecare data publicul prin virtuozitatea sa, dublata de o remarcabila bogatie de continut. Posesor al unei tehnici uluitoare, calitate cu care a propus de-a lungul anilor praguri de asteptare foarte inalte pentru multi violoncelisti romani, ca sa nu mai vorbim de public, Alexandr Rudin canta la violoncel cu o perfectiune de tip Heifetz sau Rubinstein opusuri dificile ale literaturii violonistice precum capricii de Paganini sau Rondo Capriccioso de Saint-Saens. Si, lucru mai putin cunoscut, tanarul de pana-n douazeci si cinci de ani de atunci era de asemenea un pianist si un dirijor exceptional. Cum era posibil? Acest fenomen numai cei care au absolvit scoala ruseasca a acelor ani ni l-ar mai putea explica.

Anii au trecut si, cu emotie, m-am plasat strategic in primele randuri, chiar in fata maestrului, ca sa pot vedea totul. Alaturi de partenerii sai, Jin Wang si Orchestra Nationala Radio, marcat discret de trecerea anilor, Alexandr Rudin a enuntat prima tema cu consistenta unui pinten infipt in crupa somnolentei cotidiene. Violoncelistica desavarsita, acuratetea atacurilor, articulatia minimala si totusi atat de puternica a mainii stangi, toate acestea s-au topit in muzica in care iminentul alterneaza cu stranii si rascolitoare introspectii. Pentru ca un mare solist ridica nu doar probleme celor ce asculta muzi