Filmul prezentat la Festivalul de la Cannes de Tarantino este ca de obicei unul special, o combinaţie între un road movie şi thriller, cu o acţiune aparent simplă, dar care are forţa de impact a unui Dodge Challenger, motor de 440, turat la 300 kilometri pe oră. Filmul face tandem cu cel semnat împreună cu Robert Rodriguez, Planet Terror (2006), ambele figurînd la pachet cu numele Grindhouse, termen cu care în industria americană de film sunt numite filmele de categoria B (exploitation movies) - kung-fu, horror, western spaghetti, film erotic sau pornografic, "the good old boy" etc. -, rulînd în cinematografe speciale (grind house). În anii '70, filmul american intra într-o nouă epocă consumeristă şi o nouă producţie de filme invadează piaţa. Filmele lui Tarantino trăiesc din mitologiile colorate ale BD-urilor, ale seriilor manga, din eroii consumerismului nebun, din romanele de acţiune cu eroi solitari, dintr-o violenţă care încarcă bateriile şi către care nu se întinde nici un deget acuzator de moralist. Am crezut întotdeauna că Tarantino duce pînă la ultimele consecinţe în film ceea ce Andy Warhol realiza în arta plastică, prezentînd vedetele hollywoodiene în "pozele" unor atitudini languroase cu farmecul acrilic, sfumato cu care trăiesc pe peliculă şi în minţile noastre. The Street of Broken Dreams îl înfăţişează pe James Dean învelit într-un pardesiu subţire, fin plimbîndu-se prin ploaie, iar Marylin Monroe policolor zîmbeşte pierdut, eteric, un zîmbet doldora de bani cum zicea Gatsby despre Daisy în romanul lui Scott Fitzgerald. Cum nu se poate mai potrivită este fotografia pe care i-o dedică Richard Avedon, Andy Warhol, artist, New York City, 1969, unde apare un corp plin de cicatrice. Aşa cum Andy Warhol reciclează miturile marelui ecran, şi cei doi regizori reciclează repertoriul grindhouse pentru care prezintă chiar o serie de trailers contrafăcute pentru a