Paul Celan, născut în Cernăuţii româneşti în 1920, exilat la treizeci de ani, sinucis la Paris la doar cincizeci de ani (în 1970), poet de limbă germană, suferind imens că trebuie să scrie în această limbă, dar nu putea şi nu reuşea altfel - cu ambii părinţi omorâţi în deportare.
Unul dintre marii poeţi ai secolului.
Îi este dedicată o carte a unui autor austriac, H. Röttinger - în curs de apariţie în româneşte, cuprinzând şi un interesant capitol despre tinereasca densă boemă a scriitorului, în primii ani postbelici - "Paul Celan şi Bucureştiul". Nu auzisem de el, de Celan, când mă stabilisem tot la Bucureşti, la şaptesprezece ani, în 1951, cam la doi-trei ani după "fuga" sa în Occidentul în care avea să se sinucidă, aruncându-se în Sena, de pe gloriosul pod Mirabeau...
Citesc străbătut de un fior:
"Din perspectiva a tot ceea ce i-a urmat după aceea, perioda boemei bucureştene pare a fi fost cea mai fericită din viaţa lui Celan."
Poate singura "fericită" - în anii de după 23 august 1944, trăiţi de genialul tânăr evreo-român, ca modest redactor al Editurii "Cartea rusă". Viaţa - viaţa asta - e ceva mai complicată decât şi-o imaginează spiritele mărginite, li se mai spune cu un termen pretenţios "manicheiste". Sub nu ştiu ce pseudonim, redactorul publicase o extraordinară traducere românească a romanului lui Lermontov Un erou al timpului nostru. O citisem în primii ani de liceu, mi-o adusese bietul, minunatul meu tată, Carol pe numele său - o cumpărase în mirificul Bucureşti, din puţinii săi bani...
Citesc mai departe din capitolul (apărut fragmentar în revista "Vatra") intitulat - aşa, ca să-ţi lase gura apă - "Paul Celan şi Bucureştiul"; un Bucureşti agitat, plin de vitalitate pe atunci, dominat de Palatul tânărului rege Mihai, un mare oraş deschis tuturor posibilităţilor, cu un guvern polimorf, prezidat de generalul
