Ziua (de naştere) a lui Adrian Năstase este mai lungă ca a altora. Este chiar (aproape) cea mai lungă din an şi acest lucru şi-a pus deja amprenta asupra psihologiei celui care a atins deja „cele mai înalte culmi”, cum se spunea în terminologia comunistă. O singură culme n-a atins Adrian Năstase, dar cunoscătorii zic că încă nu-i târziu. Şi dacă ar fi fost, ar fi fost prea devreme.

Am scris, de când e vedetă a scenei politice, de nenumărate ori, despre Adrian Năstase. Mai întâi, cu orgoliul de a-l fi cunoscut când nimic nu prevestea traiectoria sa viitoare. Ca simplu „pifan”, într-o unitate militară unde ne-am trecut stagiul încercând să facem şi lucruri plăcute. Unul dintre acestea a fost revista Şcolii de ofiţeri în rezervă. „Pui de lei” se numea. Serios şi aplecat spre studiu încă de pe atunci, a părut cel mai potrivit pentru a scrie editorialul, cel în care ideile politice trebuiau să fie limpezi şi concordante cu „linia”. L-a scris cu uşurinţă şi talent. O uşurinţă care mie, fiind deja de meserie, nu-mi era chiar la îndemână. L-am reîntâlnit peste ani, cu un soi de uimire că cel cu acest nume, care tocmai fusese numit ministru de Externe, era el. Uimirea venea din neobişnuinţa cu care se alcătuiau, deja, carierele publice. De aici înainte ne-am intersectat mereu, el reuşind ca în ciuda funcţiilor tot mai mari să păstreze o atitudine firească, normală. Prima dată când l-am simţit detaşat de acest tip de atitudine a fost la o aniversare a zilei sale de naştere. Nu era prima la care mă invitase, dar era prima dintre cele pe care le-a sărbătorit în culmea gloriei şi a puterii. Era vara lui 2001, era prim-ministru şi preşedinte al partidului, era înconjurat de o echipă care impresiona. Entuziasmul admiratorilor care au dorit să-l atingă, să-l vadă, să se pătrundă niţel de succesul lui n-a putut fi stăvilit altfel decât prin organizarea a nu mai puţin de trei re