Alexandru Dobrescu O piticanie cu fumuri de om intreg se impiedica la rastimpuri de numele meu, gandind ca va fi luata in seama. Am sfatuit-o, sunt ani de atunci, sa caute subiecte dupa chipul si asemanarea ei pentru "opiniile" expuse periodic in paginile unei gazete de-a locului. Insa nu m-a ascultat, inchipuindu-si ca-i vreau raul. A continuat sa-si dea cu parerea in privinte pe care i-e peste puteri sa le priceapa si sa moralizeze cu aere de sfant ratacit printre pamanteni. De nu mi s-ar fi intamplat sa o cunosc mai bine, as fi suspectat-o macar de bune intentii. Dar nu e cazul. Piticania e un butoi fara fund de complexe si resentimente, al carui continut il desarta impudic asupra semenilor. Nu mai tin minte cine a insistat, la inceputul anilor ‘90, sa-l angajez in redactia "Convorbirilor..." Imi amintesc, in schimb, sfiosenia cu care deschisese usa biroului si tonul implorator cu care-si pledase cauza, enumerand de netrecut dificultati materiale ce-l impiedica sa se consacre studiului. Si-mi mai amintesc ceva: ca, din momentul acela, atmosfera din redactie a inceput sa miroasa urat.
Evitand sa scrie sub pretext ca nu e critic literar si, mai ales, evitand sa semneze ceea ce, dupa indelungi insistente, izbutea sa insaileze, piticania isi trecea vremea cu intrigi, invrajbindu-i pe unii impotriva celorlalti. Ulterior, adica atunci cand era oricum prea tarziu, aveam sa aflu ca aceleiasi indeletniciri i se consacrase si la precedentele locuri de munca. N-am mai rabdat si i-am spus-o de la obraz. Intai s-a facut ca nu pricepe, arborand o nevinovatie de calugarita. Apoi, a intonat aria indignarii, minunandu-se in multe cuvinte ca tocmai eu, care ... etc., l-am putut asocia unei purtari asa de condamnabile. Si-a intrerupt debitul numai dupa ce i-am cerut sa repete in fata intregii redactii cate-mi indrugase mie. In momentul acela am fost martorul ce
