Dintre oamenii despre care auzim vorbin­du-se în jurul nostru, foarte puţini ajung să întrunească aceleaşi sufragii de simpatie sau să adune aceeaşi cantitate de antipatie. De obicei, fiecare are parte de o medie afectivă a opiniilor colportate pe seama lui: este lăudat într-o parte şi bîrfit în alta, potrivit unei reguli echitabile a distribuţiei statistice. De aceea, cine încasează o avalanşă de critici dintr-o anumită direcţie se poate consola cu gîndul că, din altă direcţie, veninul cu care este întîmpinat de unii va fi ţinut în cumpănă de afecţiunea altora. Cum însă nimeni nu poate mulţumi pe toată lumea şi cum niciun om nu poate stîrni acelaşi sentiment în sufletul tuturor, se întîmplă uneori ca părerile să fie atît de împărţite încît portretul pe care i-l putem face, bazîndu-te doar pe ceea ce spun alţii despre el, poate îmbrăca cele mai aiuritoare forme. Aproape că e un prilej de uimire să vezi cum, în aceeaşi secvenţă de timp, un singur om poate fi îndrăgit şi deopotrivă repudiat. Din acest motiv, se poate spune că, în lumea românească, există o marjă de eroare portrestică ce face ca un om cu o singură identitate psihologică să poată avea mai multe imagini publice. E ca şi cum l-ai supune unui lanţ de metamorfoze succesive în urma cărora îşi va schimba identitatea după culoarea afectivă a ochilor care îl privesc. Marja aceasta de eroare atinge îngustimea unei linii în cazul lui Mihai Şora. Domnia sa este intelectualul beneficiind de cel mai constant portret în ochii semenilor, mai toate umorile pe care le declanşează înclinînd de partea simpatiei. Cu alte cuvinte, Şora este omul care, culegînd cea mai mică doză de ură, atrage cea mai mare afecţiune. E filozoful împotriva căruia criticile, chiar dacă există, nu ating paroxismul patimii. E contemporanul nostru cel mai puţin duşmănit. De pildă, într-o vreme cînd, bănuindu-l de ocultarea unui episod din perioada