Dintre toate genurile literare, dramaturgia pare a fi cea mai refractara la confesiunea directa, netransfigurata. Daca poezia obliga, aproape, la marturisire, daca proza (mai ales cea moderna) rezerva povestirii de sine spatii considerabile, discursul verbal teatral respinge din capul locului, ca nespecifica, adica nedramatica, autobiografia sentimentala. Nici macar monodrama, in care personajul e singur pe scena, nu admite etalarea fara limite a eului subiectiv. Este, poate, efectul faptului ca, inainte de orice, teatrul e o arta sociala.
O arta care, pentru a exista, are nevoie, neaparat si neconditionat, de minimum doua persoane: un actor si un spectator. Intre aceste (minimum) doua persoane se stabileste, fie si numai pe parcursul catorva zeci de minute, o relatie, iar aceasta relatie interzice - atunci cand e relatie adevarata, nu doar vecinatate fizica - expunerea unilaterala a viscerelor sufletesti. Altfel spus, pagina scrisa numai pentru a fi citita suporta, ba chiar reclama descrierea experientelor subiective, in timp ce pagina scrisa pentru a fi "interpretata" inaintea cuiva pretinde macar un simulacru de obiectivitate - si, prin asta, de generalitate. Teatrul e o arta care, pentru a trai, trebuie sa intereseze pe cat mai multi oameni.
Desigur, despre propria viata se poate vorbi si in teatru, dar aceasta vorbire necesita mai multe voci, care sa se mai si contrazica uneori - ca in viata. Monologul monocolor, tot ca in viata, plictiseste si enerveaza.
Nu demult, Teatrul Odeon a lansat in premiera nationala un nume aproape ignorat in Romania, dar binecunoscut in tara sa natala, Franta, si relativ familiar (macar) cercurilor teatrale in diverse alte tari: Jean-Luc Lagarce. Nascut in 1957, intr-un mediu foarte simplu, si mort in 1995 de SIDA, Lagarce, dramaturg, regizor si actor, are la activ circa 30 de scrieri, in majoritate piese
