Intr-un scurt text al lui Echenoz (Planul de urbanism), totul arde. Totul, adica, precizeaza textul, "mama, mobila si fotografiile cu mama". Precizarea este interesanta, pentru ca niveleaza lumea, punand-o pe mama pe exact acelasi plan valoric cu mobila si fotografiile.
Nivelare axiologica a lumii consolidata de text prin prezentarea reactiilor celor care au scapat, totusi, din incendiu: nici urma de lacrimi, nici urma de suferinta. Nici urma de asa ceva: "Fabre si fiul sau Paul dadura de greu: atata cenusa si atata doliu, mutatul, atata alergatura prin magazine pentru cele necesare".
Daca disparitia mamei nu-i indurereaza pe cei doi, singura imagine a lui Sylvie care a mai ramas (o uriasa imagine publicitara pentru un parfum pe latura unei cladiri) induce in cei doi sentimente dintre cele mai puternice: "Uita-te la maica-ta, se enerva Fabre, pe care spectacolul uneori il facea sa planga, alteori ii dadea ganduri de impreunare". In ceea ce-l priveste, Paul era sensibil mai cu seama la cei cincisprezece metri de rochie: "Era o rochie frumoasa cu decolteu adanc, era cu adevarat o mama".
"Era cu adevarat o mama": simulacrele capata consistenta si inlocuiesc, incetul cu incetul, realitatea. Aici, ca si in multe alte romane de Echenoz, realul pare sa se epuizeze in vreme ce imaginile sunt de o vitalitate debordanta. Un personaj, intr-o gradina publica al carei nume (Shakespeare) e menit sa aminteasca de Macbeth, rastoarna din nebagare de seama umbre de vrajitoare. Tot el intra intr-o camera si, trecand prin fata televizorului, se ciocneste de Marianne, o fosta prietena, crainica de televiziune, care-i ureaza noapte buna: inutil de precizat ca urarea ii este adresata de imaginea de inalta definitie sintetizata pe ecran.
Dar nu numai lumea creata de Echenoz e subminata de proliferarea nestavilita a simulacrelor, ci si lumea in care traim. Evide
