Faptul că Nietzsche aparţine categoriei de filosofi-scriitori, o categorie amplă mergînd de la antici la Montaigne şi de la acesta la Schopenhauer, Carlyle, Emerson, Ruskin şi al nostru Cioran, a produs o oarecare perturbare a recepţiei de care a avut parte. Căci reflecţia sa asupra vieţii, abandonînd exigenţele scientizante şi metodologice, este axată pe experimentarea personală a temelor, pe retrăirea ideilor, pe expresivitate. Diagramei ideii în sine i se substituie adesea studiul fiinţei umane concrete, pe temeiul moralist al observaţiei şi autoobservaţiei, obţinîndu-se o imagine psihologică "în mers", pliată pe cursul existenţial, emblemă a unui "filosof al vieţii". După cum arată Dilthey, în Esenţa filosofiei, "această specie de literatură este vecină cu discursul antic al sofiştilor şi retorilor pe care Platon îi alunga din spaţiul filosofic, deoarece, în demonstraţia lor metodică (din scrierile lor), se găseşte şi persuasiunea (...). Privirea lor rămîne orientată spre misterul vieţii, dar încearcă să-l rezolve printr-o metafizică universal validă; viaţa trebuie să fie explicată pe baza ei însăşi - acesta e marele principiu care-i leagă pe aceşti filosofi de experienţa lumii şi de poezie". O remarcă de bun-simţ, dar care s-a izbit de orgoliul unui discurs filosofic pur conceptual, mînat de un ideal de abstragere supremă, ce suspecta sugestia limbajului literar de impuritate. Pentru Heidegger, autorul Voinţei de putere e un gînditor metafizic care plasează chiar în centrul preocupării sale problema cea mai veche şi cea mai semnificativă a filosofiei, problma fiinţei. Gianni Vattimo crede că cele două puncte de vedere se pot concilia: "Ceea ce se doreşte a fi sugerat, căutînd afinităţile dintre cele două demersuri, este că un mod fructuos de lectură este acela care, cum vrea Heidegger, vede în el mai ales un filosof în sensul deplin al cuvîntului, dar care caut