Acum vreo două săptămîni am fost la un concert la Ateneu. (Scriind fraza cu oarecare mîndrie subiacentă, mi-am dat seama brusc ce rău am ajuns, ca intelectual şi ca bucureştean. Am mers la concert după luni întregi, să nu zic ani, de cînd nu am mai călcat în Ateneu. Într-o expoziţie nu am mai pus piciorul de veacuri: despre muzee, ce să mai zic? E drept, am radioul fixat pe România Muzical, aşa că toc ceapă şi lăcrimez la Mozart, şi mă mai uit, la ore tîrzii din noapte, circa douăzeci de minute - după care se rupe filmul -, la Mezzo. Dar este asta viaţa culturală normală a unui intelectual? De-asta nu plec în creierii munţilor sau nu-mi iau cîmpii undeva la ţară? Pentru atît stau în duhoarea gunoaielor bucureştene şi mă numesc, cu emfază, locuitor al Capitalei? Măcar, cînd eram elevă, mergeam în fiecare duminică la "concertele educative", chiar la Ateneu... Ce vremuri neverosimile!... Gata! A fost o paranteză.) Pe cînd urmăream complicatul balet static al lui Cristian Mandeal, îmi ziceam că exerciţiul privitului la scenă - "privitor ca la teatru" - rafinează percepţia vizuală şi, în acelaşi timp, o perverteşte: sesizam tot felul de amănunte în ţinuta şi expresia membrilor orchestrei, dar faptul că stăteau cu ochii numai la partitură sau la mîinile dirijorului mă cam nemulţumea; păreau nişte automate. De aici, bineînţeles, a urmat analogia cu actorii şi, inevitabil, paralela dintre dirijor şi regizor, înlesnită de constatarea că ambele denumiri de profesie se trag din cuvinte trimiţînd, mai mult sau mai puţin evident, la ideea de şefie, de conducere, de supunere a celorlalţi în faţa unei autorităţi. Pe ce se întemeiază această autoritate? După toate aparenţele, pe "viziunea" dirijorului/regizorului asupra unui "text" autonom, de sine-stătător şi suficient sieşi (ba chiar şi altora); în primul caz, textul e scris cu note muzicale, în al doilea, cu litere. Care est