România, iunie, 2007. Peisajul politic are în compoziţie "stres, nervi şi furie". Structural, nimic nou. "Doar" faptele sînt altele, în mod fatal, de fiecare dată altele, chiar dacă sînt inspirate unele de altele; ele dau, de altfel, diferenţa.

Pas cu pas, acum. Întîi, despre stres. Pentru cetăţenii unei ţări strivite de comunism (apropo, asta se vede chiar şi acum, să nu ne facem iluzii), politica este cu adevărat stresantă; uneori, cînd în imediata apropiere a resurselor de tot felul sînt garnituri de politicieni experţi în furt (de bunuri şi de viitor), este cumplit de stresantă. Însă politica, nu am nici un dubiu, e stresantă şi pentru politicieni. Şi va fi cu atît mai stresantă, în condiţiile în care jocul politic autohton devine tot mai complex. În primul caz - oameni stresaţi de politică şi, mai ales, de politicieni - se poate investi multă compasiune; chiar şi în cea mai rea ipotează, în aceea în care România a avut - cum spunea Silviu Brucan - "stupid people", totuşi ce s-a întîmplat în cei 17 ani de tranziţie a fost mult prea mult în materie de stres. În al doilea caz - eu cred că trebuie suspendată compasiunea. Însă stresul politicienilor trebuie să aibă parte de o atenţie golită de milă. Pînă la proba contrarie - care întîrzie să vină - politicienii nu se sacrifică pentru cei care investesc încredere în ei, votîndu-i; mulţi se sacrifică pentru bunăstarea proprie sau pentru aceea a patronilor lor, materiali sau doar "spirituali". Prin urmare, în absenţa performanţelor politice de interes public şi naţional, e igienic ca stresul de care suferă politicienii să fie serios investigat. Exemplific, pentru claritate: ca soluţie la stresul de care suferă politicienii, s-au născut şi mineriadele, şi mătuşa Tamara, şi firul roşu, şi telefoanele otrăvite, şi devalizarea BRD, şi multe altele. Nu e nevoie de milă în aceste cazuri. Apoi, despre nervi şi furie