De curînd, Claude Geffré a mai primit un semn al mefienţei Vaticanului faţă de teologia dialogului interreligios pe care gînditorul dominican a dezvoltat-o în ultimele decenii. Reflexia lui, alături de a altor teologi occidentali, se concentrează pe universalitatea lui Christos, văzută ca mai vastă decît manifestarea sa strict istorică. Celelalte religii sînt şi ele privite drept expresii de sine ale divinului, revelări salvatoare ale lui Dumnezeu, pe care Logosul întrupat le cuprinde prin însăşi universalitatea lui concretă şi totodată transcendentă. Dar nu le cuprinde în chip explicit, instituţionalizat creştin, ci într-o discreţie şi o bogăţie a prezenţei sale, care depăşeşte formele (religioase, culturale) recunoscute de creştini drept ale lor. Pentru fiecare religie, celelalte sînt de privit - ar fi spus părintele Scrima - drept loc de revelare a "imprevizibilului lui Dumnezeu".

Această linie de interpretare oferă, printre altele, avantajul unei aşezări critice faţă de istoricitatea excesivă prin prisma căreia e trăit şi justificat de multe ori creştinismul. Potrivit ei, unicitatea creştinismului ar consta în faptul că el are la temelie, ori mai degrabă "deţine" un eveniment istoric - întruparea, viaţa pămîntească şi răstignirea lui Iisus -, ceea ce l-ar departaja în sensul superiorităţii de celelalte religii. Excelenţa creştinismului s-ar dovedi prin reuşita sa în istorie, ori, mai precis, prin reuşita lui de a face istoria, de a-i da structura, orientarea pe axa indefinită a temporalităţii. Dar, evident, o religie (orice religie!) care apasă excesiv pe atuurile ei temporale, istorice riscă să-şi diminueze calitatea de religie, să reducă nevăzutele la văzute ori să le ia pe cele dintîi drept simple garanţii pentru performanţa istorică. Riscă să ia eschaton-ul drept un simplu capăt al timpului, nu drept înfăşurarea lui în trans-temporal. Horia Bernea,