În 34 de judeţe din 43 a fost declarată starea de calamitate. Anul ăsta – până acum cel puţin, Dumnezeu a fost, parcă, mai binevoitor faţă de noi, scutindu-ne de ceea ce devenise aproape o tradiţie. Inundaţiile.

Inundaţiile în valuri succesive, începute când încă mai e la datorie iarna, şi sfârşite o dată cu sărbătorile de iarnă.

Dumnezeu nu ne-a mai dat apă cu prisosinţă. Ne-a luat-o. Pământul, însetat, s-a uscat ca-n Africa, iar culturile s-au pălit şi şi-au dat duhul pe cea mai mare suprafaţă neirigată din Uniunea Europeană. Ideea udării porumbului cu cana, lansată pe vremea lui Ceauşescu tot într-o vară ca asta, e o aiureală. Ţăranii privesc împietriţi cum soarele le spulberă şi ultima nădejde de a pune ceva în hambar pentru iarnă. Într-o economie autarhică precum a noastră, în care ţăranul nu cumpăra decât ce nu-şi poate produce el, în gospodărie, perspectiva este mai mult decât sumbră. În urmă cu 61 de ani, o secetă asemănătoare a făcut mii de morţi de foame (!) şi a făcut să plece în bejenie, în căutarea unei bucăţi de pâine, zeci, sute de mii de oameni.

Abia se terminase războiul şi ţara fusese cotropită de învingători, şi ei flămânzi, dar deloc dispuşi să flămânzească în continuare pentru cei învinşi. Probabil că astăzi nu va mai muri nimeni de foame, Doamne fereşte!, dar proporţiile dezastrului ne fac să ne gândim că, la urma-urmelor, nimic nu s-a schimbat fundamental într-o ţară pe care progresul şi civilizaţia n-au scos-o de la cheremul vremii. Ţara se usucă cu râurile pline de apă – asta este tragedia. Tot ceea ce s-a încercat pe vremea lui Ceauşescu, în materie de irigare, s-a dus pe apa sâmbetei într-un an sau doi în care ţăranul român şi-a reconstituit dreptul de proprietate asupra a ceea ce-i răpise statul comunist, printr-o acţiune bezmetică şi iresponsabilă de distrugere a reţelelor şi a staţiilor de pompare. Arheologii mileniilor