Toate deceniile fiind obsedante, pe mine, în ultimul, din â97 pînă azi, mă chinuie următoarea întrebare de o gravitate covîrşitoare: de ce nu mai avem mucaliţi? Ca şi atîtea şi atîtea specii ale naturii umane, şi mucaliţii sînt pe cale de dispariţie. Mă doare cumplit. Fireşte că, înainte de toate, m-am dus la DEX, să mi se definească noţiunea, altfel nu pot lucra; nimic pe lumea asta nu-i mai important, din punctul meu de vedere, ca DEX-ul. Acolo scrie aşa:
"Mucalit - cel care, sub o aparenţă serioasă, e plin de haz; ghiduş, poznaş." Trebuie să fiu sincer: de la bun început, definiţia nu m-a mulţumit. Fiindcă, la noi, unde forma nu are decît un singur fond (cel caragialian), aparenţa se confundă cu esenţa şi asta distruge orice haz; redusă la esenţă, lumea e curat tragică, iar tragicul azi - precum s-a stabilit de la Napoleon încoace - e politica. Dar sînt oare politicienii noştri tragici? Te umflă un rîs! Ghiduşi? Poznaşi? Inutil să fim serioşi...
De curînd - mulţumită acestui referendum pe cît de constituţional pe atît de hulit - am găsit, sînt convins, cuvîntul care exprimă şi adevărul, şi fenomenul. Cuvîntul nu e în DEX. Dl Andrei Pleşu, cea mai înaltă autoritate în domeniul adjectivelor, nu ştiu să-l fi folosit. Bolnav cum sînt în patima de a citi textele din cutiile medicamentelor, l-am găsit acolo, bulversant de exact: anxiogen! Adică provocator de anxietate, de angoasă, de mare îngrijorare, de intensă tulburare nervoasă, într-un cuvînt cît mai scurt: stres.
De dimineaţa pînă seara - acel spaţiu de timp care pe vremuri chema imediat rima: "frumoase versuri scrie ţara..." - m-am uitat îndelung şi am ascultat totul, din ce în ce mai limpezit la minte.
Preşedintele e anxiogen pe faţă, non-stop, chiar cînd rîde.
Prim-ministrul e un anxiogen ceva mai subtil, dar cu spor.
Guvernul, cu cît se vrea mai puţin anxiogen, cu atît
