Cadrul narativ al generaţiei mele are datele unui parcurs "epopeic". E drept că n-am trecut printr-un război mondial, n-am asistat la ciopîrţirea teritoriului naţional şi nici la întoarcerea armelor, după ce porniserăm, alături de Axă, spre Odessa (unde n-am fi avut ce căuta). N-am prins nici loviturile de stat succesive, care au prezentat "actul de la 23 August" ca matrice a unei noi ordini, deşi logica lui ţinea de vechea lume, dărîmată cu tancurile sovietice. Toţi cei născuţi la începutul anilor ’60 au trăit comunismul ca pe un fapt ireversibil, banalizat. În copilărie, pricepeam deja că acel regim este decorul "normal" al propriilor senzaţii şi aspiraţii. Întrebările de fond nu-şi aveau rostul. Viaţa colectivă îşi urma cursul sub pînza unei temeri difuze, combinate cu energia retorică a participării la o "construcţie" susţinută, cel puţin formal, de majoritatea adultă în compania căreia creşteam. Am prins anii deschiderii, am simţit entuziasmul generat de mica relaxare a cenzurii şi represiunii în intervalul ’67-’72, cînd părinţii unora dintre colegii de şcoală se întorceau de la burse, din America. Magazinele afişau o relativă abundenţă, pe piaţă circulau mărfuri "de import", puteai cumpăra de la chioşcuri Le Monde, iar papetăriile mai dichisite, din centru, expuneau în vitrine stilouri Parker şi maşini de scris Olivetti. Nu înţelegeam aproape nimic din "politică", însă percepeam duplicitatea generală, zăream de jos Olimpul nomenclaturii şi trăiam în minoratul acelei societăţi paternaliste, care îţi refuză dreptul la opinie, de vreme ce toţi merg "pe acelaşi drum".

"Războiul" nostru a venit abia în ’89, pe un val de exasperare fără orizont clar. Iarna aceea blîndă mi-a făcut cunoscută culoarea sîngelui uman care virează spre brun atunci cînd pătrunde în porii asfaltului. Ieşind în Piaţa Universităţii, cu un grup de prieteni, aveam sentimentul