Dacă vă (mai) închipuiţi că învăţămîntul universitar înseamnă, înainte de toate, întîlniri fericite între Magistru şi discipoli, prelegeri fascinante care umplu amfiteatrele, spectacol al ideilor şi al demonstraţiilor teoretice, dialoguri pasionante între studenţi şi profesori şi altele asemenea, sînteţi rugaţi să vă faceţi urgent un upgrade. Unul "de tip UE", desigur, căci şi în România se aplică Acordul de la Bologna (semnat în 1999) care ar urma să creeze "spaţiul universitar european". Nu vreau să spun, Doamne fereşte, că în Europa studiile universitare nu mai înseamnă toate cele de mai sus (şi încă altele), ci doar să constat că, pentru a face posibilă această extraordinară formă de transmitere a cunoştinţelor şi de edificare a elitelor numită Universitate, Uniunea Europeană are nevoie de o enormă birocraţie. Aşa încît, în zilele noastre, învăţămîntul universitar înseamnă şi altele: strategii şi proceduri pentru asigurarea calităţii; proceduri privind iniţierea, monitorizarea şi revizuirea Planului Strategic; structuri instituţionale, administrative şi manageriale - misiune, obiective şi integritate economică; syllabus-urile disciplinelor din planul de învăţămînt; lista acţiunilor de promovare a facultăţii/programului de studiu (afişe, pliante, publicitate media, acţiuni de promovare pe teren); accesibilitatea şi adecvarea resurselor pentru învăţare; deschiderea universităţii către mediul economic şi socio-cultural; Carta Universităţii; Codul de etică universitară.
Acestea sînt doar cîteva dintre documentele care trebuie puse la dosar atunci cînd se acreditează o facultate, o universitate, un program de master etc. Căci - natural! - ele trebuie acreditate. Erau şi pînă acum. După ce, la începutul anilor â90, o cascadă de universităţi private s-a revărsat peste dorinţa de învăţ a tinerilor români, după ce fiecare oraş mai acătării din provincie şi-a "
