Locuieşte într-o baracă de scânduri, construită, din milă, de un frate vitreg. Anul trecut a degerat de frig. Picioarele nu au mai putut fi salvate şi i le-au amputat. Astăzi, la 70 de ani, Marin Dănciulescu abia supravieţuieşte. L-am găsit pe bătrân în coverca de lemn, aruncată pe locul unde o dată fusese curtea gospodăriei. De ani buni, buruienile înlăturaseră hotarele obişnuite din scânduri - gardul devenind un fel de hăţiş, greu de străbătut de piciorul omului. Casa - în care bărbatul avusese cândva nevastă, copii şi o viaţă obişnuită - stătea acum răşchirată între ierburi, cu tot atâtea spărturi în ea câţi ani adunase omul pe răboj. Marin zăcea în baracă. Trântit pe un pat de paie, cu ochiul de fereastră deschis larg - să mai intre aerul în cuptorul dinăuntru - bătrânul îşi număra minutele după umbrele care-i cădeau pe barba nerasă. „Stau aici, ce să fac, că nu pot să mă mişc, nu pot să mă ridic, să merg. Aşa că zac - cât e ziua de lungă, cât e noaptea“, bâiguie bărbatul, între icnetele de la căldură. Arse de soarele intrat pe fereastră, picioarele îi sunt inerte - două cioturi subţiri, cu coaja rănilor uscată în colţuri. „Acum două ierni am degerat. Când am ajuns la spital, n-au mai avut ce să-mi facă - mi-au tăiat labele picioarelor. M-au trimis dup-aia acasă cu nişte bandaje pe ele. Nu mi-a făcut nimeni certificat de handicap - ziceau că o să mor sigur, ce să-şi mai bată capul? M-au lăsat în plata Domnului. Am venit acasă şi uite... am trăit până azi, vai de capu’ meu“, râde strâmb bătrânul, ştergându-şi sudoarea adunată pe frunte, de căldură şi chinuri.

Viaţă chinuită Nimeni din sat n-ar fi crezut că Marin Dănciulescu o să ajungă aici. Fusese om zdravăn şi, chiar din tinereţe, se făcuse cunoscut în toată comuna pentru calităţile sale. Cu cinci clase de şcoală, era considerat un om învăţat. Iar caligrafia frumoasă - la care nu îl întrecea nimeni -