Ultimul ucenic al marelui duhovnic Arsenie Boca.
E inceput de vara si miroase a tei la Ghighiu. De cum intri pe poarta manastirii, te simti in largul tau. Locul parca te asteapta. Te poti plimba pe unde vrei, de unul singur, printre pansele si petunii, printre ciresii din livada, fara sa tulburi pe cineva. Chiar si maicutele, grabite de felul lor, pasesc parca mai usor si alene, in ritmul florilor si al diminetii. Doar pe batranul parinte Pantelimon nu-l zaresc nicaieri. Abia intr-un tarziu il zaresc in marginea livezii, robotind cu mainile goale, printre stupi si albine. Cu cat ma apropii, miscarile lui se deslusesc mai bine - miscari simple si precise de taran, de om obisnuit cu munca. La 82 de ani, parintele Pantelimon nu sta o clipa locului - curata pomii, coseste iarba, sapa la gradina. Doar noaptea se retrage la chilie, unde se roaga necontenit si, intr-un tarziu, atipeste doua-trei ceasuri, pe un scaunel de ascet.
Cand il vezi prima oara, e cu neputinta sa nu prinzi drag de parintele. E batran, dar surazator, inalt si plapand ca o ramura de salcie. Imbracat cu un halat alb, de apicultor, parintele trebaluieste la gradina. Sta aplecat deasupra straturilor de galbenele si irisi violacei, le mangaie frunzele delicate si le vorbeste soptit, indemnandu-le sa creasca, sa se bucure de stralucirea si caldura lui Dumnezeu.
De douazeci de ani, de cand a venit prima oara la Ghighiu, parintele e duhovnic la oameni si albine. Munca, dragostea si rabdarea sunt aceleasi. Nadejdea si bucuria - asemenea. Lasand o clipa migala stuparitului, parintele se indreapta greoi de spate si priveste multimea teilor infloriti din jur. Priveste ca un indragostit. Asa cum sta, inconjurat de flori si albine, nemiscat si tacut, pare ca a incetat lucrul si acum rosteste in taina o lauda sau un paraclis al Maicii Domnului. E fericit. Se vede ca livada din spatele mana
