Si viata unei pisici conteaza.
Cu foarte multi ani in urma am adus acasa o pisicuta rea, o birmaneza care refuzase pana atunci patru stapani, facand peste tot cate o bocana, spargand o vaza sau un bibelou de portelan. Pe vremea aceea, copiii erau inca in liceu, iar noi, parintii, "in campul muncii", incat cu greu ne mai faceam timp sa-i observam "dragalaseniile". Ceea ce ne-a atras atentia a fost prima nastere, cand ea a avut nevoie de noi, chemand-o insistent pe sotie sa o asiste la acest important eveniment. A facut patru pisoiasi de o frumusete incredibila, unul mai nostim decat altul. Ii ingrijea cu o afectiune de invidiat de orice fiinta umana. Ea, care zgaria pe oricine ar fi incercat sa o mangaie, era acum de un devotament exagerat. Ii alapta, ii purta in gura prin toata casa, alegandu-le cele mai bune locuri, dar mai ales ii invata sa se poarte. O educatie aleasa, ce presupunea locul in care sa se usureze, cum si cand sa se imprastie prin casa, supraveghindu-i in permanenta. Suferea vizibil pentru fiecare pisoi dat, dar s-a resemnat pe parcursul altor nasteri. Acum, si ea, si noi, suntem "varstnici", copiii la casele lor, iar adevarata stapana a casei este birmaneza Cara pe care nu o putem convinge niciodata sa paraseasca apartamentul, nici macar pana la usa blocului.
Iubitorii de animale traiesc o mare satisfactie, gasind in preajma acestora plusul de afectiune de care au nevoie, sinceritatea exprimarii lui dezinteresate, uneori chiar fetisizand aceasta stare. Dar un lucru este cert: in preajma lor devii mai bun, poate chiar mai uman. S-a spus de multe ori, si pe buna dreptate, ca cei ce nu iubesc animalele nu pot iubi cu adevarat nici oamenii. Cu mana pe inima putem afirma (sotia este biolog, eu istoric) ca iubind-o pe Cara, ne iubim si mai mult copiii si, cu siguranta, suntem mai atenti cu celelalte fiinte. Dar de ce o iubim pe birmaneza C
