Am abordat, recent, subiectul într-o emisiune găzduită de TVRM – „România de Mâine”. Un canal cultural, educativ, cu ţinte care ies din sfera comercialului banal care invadează pe zi ce trece audiovizualul, sub privirile pline de bunăvoinţă ale sinecuriştilor de la CNA. Când s-a dat legea audiovizualului, în ’93 sau ’94, peisajul nu era deloc populat. TVR domina liniştită audienţa, ciupită stângaci de un SOTI, menit parcă să arate ce înseamnă neprofesionalismul. A venit apoi „canalul 38” al lui Sârbu, ca o trambulină de lansare pentru viitorul PRO TV şi, exploziv, Tele7abc. Reţelele de cablu îşi întinseseră deja păienjenişul peste toată ţara şi figuram deja printre cele mai cablate ţări din Europa, cu un spectaculos 80%. Pe această sărăcie de date, Legea Audiovizualului a adus ce putea şi ce ştia, rămânând la stadiul unei radiografii a momentului. De atunci datează una dintre lacunele majore ale legii: nefireasca libertate lăsată operatorilor de cablu în a decide pe cine bagă şi pe cine nu în grila pe care o transmit către abonaţi. Evident că pe atunci nu se punea problema netrasmiterii unor posturi româneşti.
Astăzi se pune. Sunt cel puţin o duzină de noi posturi româneşti care n-au loc pe cablu, în timp ce se transmit canale turceşti, nemţeşti, ungureşti pentru care nu se face nici traducere, cum mai zice legea. Concentrarea care a avut loc în acest domeniu a dus la poziţii de monopol pentru două-trei companii care-şi împart discre-ţionar piaţa. Cel mai adesea, motivul care se invocă de către operatori este că noile posturi n-au audienţă. De unde să aibă, dacă nu sunt transmise? De asemenea, legea a omis orice precizare legată de rolul social, cultural şi educativ al programelor. Acestea sunt primele sacrificate, în faţa ofensivei tabloidismului video.
Şi un alt aspect: audienţa. Există o concurenţă aproape sălbatică între posturile principale, pentru c
