- Diverse - nr. 121 / 25 Iunie, 2007 - Continuand dialogul nostru din prima parte a convorbirii, doresc sa relev ca scoala romaneasca ne-a invatat ca intre om si padure este o relatie de simbioza, benefica pentru ambele parti. - Dupa parerea mea, relatia nu este de simbioza, caci padurea poate trai fara om, dar omul categoric nu! In alt plan, trebuie spus, ca un prim paradox, ca omul este cel mai mare dusman al padurii. Ceea ce nu a reusit frigul, seceta, bolile, daunatorii, focul si vanatul, a reusit si reuseste in continuare omul in perseverenta sa diabolica. Trebuie sa oprim aceasta nesabuinta de a distruge; distrugerea nu este o fatalitate, ci o realitate pe care o putem stopa. De ce sa distrugi padurea, cea care ne-a fost si ne este pavaza, adapost, caldura, incepand de la leaganul copilului si pana la sicriul batranului. Caci nu este vorba doar de oxigenul vital, primit in schimbul otravitorului dioxid de carbon, nu doar de protejarea culturilor agricole si a apelor, de valoarea de neinlocuit a lemnului in multiplele lui ipostaze, ci mai ales de pacea interioara ce o daruie padurea sufletului omului prin culoare, mladiere, racoare, prospetime, parfum si miscarea miilor de locuitori ai ei - de la insecte la mamifere, intr-o plutire lina si armonioasa. - Romania a fost cunoscuta ca "tara padurilor nesfarsite". Azi? - Candva, intre hotarele Romaniei padurea era stapana. Azi, cu ceva peste un sfert din suprafata tarii ocupata de padure, suntem sub media europeana si mondiala, judetul Mures fiind undeva pe la media pe tara (26 la suta). Iar daca dupa al Doilea Razboi Mondial, suprafata impadurita a crescut nesemnificativ, prin legile silvice cautandu-se pastrarea integritatii fondului forestier, dupa decembrie 1989, prin efectele aplicarii legilor de restituire, s-au defrisat abuziv cateva zeci de mii de ha bune de padure. Oare cei care au ajuns, cu drept s