Două tipuri de instituţii adună bani publici: banca şi fiscul. O fac insă in forme diferite, in baza unor legi diferite şi in scopuri diferite.
Două tipuri de instituţii adună bani publici: banca şi fiscul. O fac insă in forme diferite, in baza unor legi diferite şi in scopuri diferite.
Depunerile in bănci nu-s obligatorii. Dimpotrivă, constituie o facilitate. Pentru populaţie ori pentru companii. Băncile adună bani economisiţi şi plătesc dobănzi. Condiţiile sunt concurenţiale. Adună bani mai mulţi acele bănci care au dobănzi mai bune şi dovedesc că oferă mai multă siguranţă.
Ce fac ele cu banii? Ii valorifică. Altfel n-ar avea de unde să plătească dobănzile pentru depozitele constituite. Creditarea este soluţia cea mai răspăndită pentru ca băncile să facă bani din bani.
Creditul e un contract intre două părţi: una imprumută, alta se imprumută. E clar care sunt grijile părţii care se imprumută: să plătească lună de lună ratele, dobănzile şi comisioanele. Societatea beneficiind de două ori: o dată apar stocuri de case noi sau sunt văndute mai multe bunuri de consum; a doua oară, cei care şi-au luat case sau alte bunuri pe credit vor avea o grijă mărită să nu-şi piardă slujba. Fiindcă, dacă işi pierd slujba, işi pierd bunurile. Ceea ce inseamnă că vom avea mai multă muncă şi mai multă performanţă. Dar griji mari are şi partea care imprumută. Mai intăi e nevoie să aibă ce să imprumute. Să fie finanţată, pentru ca mai departe să poată finanţa. Apoi i se cere să fie cu ochii in patru in selectarea clientelei. Ca să nu piardă banii acordănd credite unor persoane ori unor familii care ar putea deveni la un moment dat insolvabile. Şi, in egală măsură, să nu dea bani unor visători, unor persoane cu viitor profesional incert, care ar putea oricănd să-şi piardă sursele de venit şi, in consecinţă, să-şi piardă bunurile cumpărate
