Ce al-Qaida? Ce Bin Laden? Pe muncitorii de la Electroputere nu-i interesează ce hram poartă investitorul arab care va cumpăra fabrica, atâta timp cât acesta nu-i va trimite acasă şi, eventual, le va mări salariile. Reporterii GdS au vrut să afle părerea lor despre privatizare.

Şapte ani au aşteptat cu sufletul la gură venirea unui investitor, şapte ani de speranţe şi decepţii. S-au bucurat de fiecare dată când autorităţile statului anunţau cu surle şi trâmbiţe că scot fabrica la vânzare. Dezamăgire însă din partea investitorilor. Pe cât de repede veneau, pe atât de repede plecau. Ori nu le plăcea ce găseau în halele uzinei, ori nu erau credibili în faţa statului. Sătui să lucreze pe bani puţini la una dintre „fetele bătrâne“ ale economiei naţionale şi ameninţaţi cu pierderea locurilor de muncă, majoritatea angajaţilor s-au pensionat anticipat când au prins ocazia sau au renunţat la slujbă în schimbul salariilor compensatorii. În final au rămas doar 2.660 de persoane din furnicarul de 12.000 de angajaţi, cât avea platforma Electroputere în momentele ei de glorie. Ei sunt supravieţuitorii care au sperat că fabrica nu se va scufunda. Anunţul că statul a găsit acum un investitor ferm i-a bucurat. O bucurie reţinută, însă. Parcă mai auziseră povestea asta şi niciodată nu avusese un final fericit.

Săraci, dar optimişti

Pe Mihai Puiu l-am găsit robotind în secţia de aparataj. Are 43 de ani şi o familie care contează pe cele câteva milioane pe care le câştigă lunar cu mult efort. A citit şi el în presă despre suspiciunile de finanţare a terorismului care planează asupra patronilor interesaţi de Electroputere. „Nu ştiu, dom’ne, ce e cu terorismul ăsta şi nici nu mă interesează. Eu vreau un loc sigur de muncă şi mai bine plătit. Până acum am tot aşteptat să vină cineva să investească şi uite unde am ajuns, aproape de desfiinţare. Sper ca măcar