Pe o aşa căldură, nimănui nu-i arde de subiecte frivole precum noul tratat european sau conflictul Putin-Băsescu. Când pielea se frige între pereţii blocului-cuşcă şi când pe trotuare înotăm prin canicula sporită de traficul intens şi de anemia spaţiilor verzi, atunci şi Băsescu, şi Tăriceanu se văd ca nişte locuitori ai unei îndepărtate planete dotate cu un imens aparat de aer condiţionat. Ţop din biroul izolat termic în limuzina climatizată, ţop în aeroportul răcoros şi de acolo, într-un restaurant cu cascadă miniaturizată şi îngheţată hiperbolizată. Tot ţopăind din loc umbros către loc răcoros, mai-marii vremurilor dau piept fugitiv cu cele 38 de grade de afară, găsindu-le chiar suportabile şi, oricum, una-două vine iarna şi până la anul uită mocofanul alegător cum s-a perpelit la foc de cuptor într-o lună ce ar fi trebuit să fie a cireşelor.
Există însă pe Bătrânul Continent câteva ţărişoare, cum ar fi Olanda sau Norvegia, în care problemele de mediu au o pondere deosebită la fiecare rundă electorală. Acolo, verzii nu-l iubesc pe Căpitan, ci sabotează cu încăpăţânare crescândă marile companii industriale. Acolo există, culmea, un parc în fiecare cartier şi un pom plantat pentru fiecare locuitor. Cât lux inutil, cât spaţiu comercial risipit zadarnic. Mai mult, Olanda este ţara în care există mai multe biciclete decât locuitori, iar în zilele însorite, Amsterdamul este mai asaltat de biciclişti decât de maşini. Ce nebuni! De altfel, ştim cu toţii că olandezii nu-s într-ale lor, cu prăjiturelele lor pline de ciuperci şi cu o speranţă medie de viaţă de 80 de ani faţă de cei 70 de ani la care speră un românaş obişnuit.
Ce să vă mai povestesc însă de Norvegia şi de al treilea oraş ca mărime al ţării, Trondheim, în care nu există deloc blocuri şi în care tramvaiul te duce nu până la Combinatul Petrochimic, ci până pe malul unui lac răcoros, situat în mijlocul
