De cele mai multe ori, cind ma intilnesc cu amici sau cunoscuti mai vechi sau mai noi, emigranti cu vechime mai mare sau mai mica, am de raspuns inevitabilei intrebari: „Dar tu de ce n-ai plecat?“. Completata, dupa caz, cu complimentul: „Pai cu mintea ta, aici te umpleai de bani“. Dupa care sint nevoit sa ascult cuminte o lectie despre cit cistiga un informatician in Canada sau America („Dar eu nu sint informatician, sint doar matematician“, „Ei, hai, parca dac-ai vrea n-ai putea invata programare!“), cit „scoate“ chiar si un profesor de matematica daca se pune pe private tutoring – meditatii, ca sa fie clar – si fara sa se omoare cu firea. „Dar eu nu vreau sa dau meditatii, eu vreau sa fac cercetare si sa predau intr-o universitate“. „Ma rog, treaba ta, eu ti-am spus.“ Stiu, omul imi vrea binele (al lui). „Bine, dar de ce nu vii aici la o universitate?“ Dincolo de mica problema pe care nimeni nu pare s-o ia in seama, anume ca nu ajungi la o universitate americana numai pentru ca asa vrei tu, ideea ca s-ar putea sa ma simt macar un pic bine si in Romania nu-i viziteaza nici in vis pe interlocutorii mei. Din Romania, oricine poate trebuie sa plece. M-am resemnat, nu polemizez, fac figura de handicapat, cretin iremediabil.
Aceeasi intrebare mi-o pune orice om normal cu care stau de vorba la Bucuresti, om care lucreaza intr-o firma cinstita si cistiga peste o mie de euro pe luna. Te cunosti cu omul la o bere, din intimplare, el iti spune cit „face“ (dar si munceste!), ii spui si tu, apoi urmeaza intrebarea. Explici un pic, mai zici de familie, de parinti batrini („i-ai ajuta mai bine de acolo, trimitind bani regulat“), incerci sa aduci argumente pragmatice, singurele care pot avea trecere (virsta, pensia, scolile copiilor), eviti oarecum jenat orice tine de prostii ca „atmosfera“, „cultura“, „adaptare“. in nici un caz nu spui ca-ti place orasul asta („Asa m
