Il respect pe Mircea Martin. Mi se pare un model de distinctie si de spirit critic exercitat fara aere despotice, cu gust si fermitate. Asa ar trebui sa fie majoritatea criticilor, asa sint din ce in ce mai putini, din pacate. Alta discutie, alt decor. Mi se pare, de asemenea, remarcabil faptul ca reusea – prin prestigiu personal sau printr-un serviciu de PR impecabil sau, cel mai plauzibil, prin amindoua – sa umple pina la refuz salile la celebrele Conferinte Cuvantul, indiferent care era tema aleasa.
Nu-i reprosez nimic distinsului profesor, e un merit al dinsului si al echipei pe care o conducea, merit pe care tin sa-l subliniez pentru a semnala, de fapt, o chestiune de mentalitate cu care, personal, nu ma pot impaca. Si poate pentru ca in acest text e vorba de „noile“ Conferinte Cuvantul, ar fi trebuit sa aleg un alt exemplu. Exista destule, as fi avut de unde alege, insa din comoditate si pentru o clarificare suplimentara a situatiei, l-am ales pe acesta.
Conferinta Cuvantul intitulata „Despre batrinete“, prima dintre manifestarile de gen in noua formula redactionala la care asist (din motive obiective), a fost o dezamagire. Sala era aproape goala: nu mai mult de 25 de oameni, tineri si foarte tineri, au venit la Muzeul Antipa sa asculte doua prelegeri despre batrinete. O dupa-masa intr-o zi obisnuita de lucru, prima dintr-un sir lung de experiente caniculare tot mai greu de suportat. Context nefavorabil, sa zicem. Oricare ar fi jocurile, mastile, interesele, micile gasti, certurile si tot magiunul gretos in care se balaceste cu incintare lumea intelectuala romaneasca, mi se pare revoltator ca la o conferinta cu o tema interesanta, sustinuta de doua nume mari – Livius Ciocarlie si Vasile Dem. Zamfirescu – sa vina o mina de oameni. Luam in calcul toate chestiunile obiective, si tot e alarmant. N-am vazut nici o figura publica, nici un
