Profitam de venirea caldurilor si apropierea incheierii stagiunii muzicale 2006-2007 (calendarul artistic are alte masuri decit cel astronomic sau religios) si incercam citeva ginduri-rinduri-paranteze-glose-ocolisuri-aproximatii in jurul fenomenului muzical numit, generic, JAZZ. Cu atit mai mult cu cit unul dintre distinsii confrati de comentarii critice muzicale a inceput sa scrie cu regularitate despre acest mirific tarim muzical chiar in vecinatatea noastra.
O buna initiativa a gazetei unde ostoim muzical si noi, sa se popularizeze virtutile acestui gen, nu foarte popular in tara lui Traian Basescu si a Corneliei Catanga. Cu atit mai mult cu cit numarul manifestarilor dedicate jazzului a crescut binisor si vizibil, de ce sa nu recunoastem. Festivaluri, concursuri, emisiuni si transmisii cu buluceala. Si nu pentru ca s-ar fi inmultit peste noapte amatorii de jazz, precum locuitorii Indoneziei, ci pentru ca oficialitatile romano-europene dau bani mai multi, „aloca fonduri“, si jazzului si culturii, ca deh, este de „bon ton“, si jazzul si cultura. Trecind peste observatiile noastre laterale si acre, sa consemnam partea buna a lucrurilor: teoria formelor fara fond atit de draga lui Maiorescu este bine dramuita azi de Adrian Iorgulescu, spre a patriei cinstire. JAZZ.
La Sibiu, mare festival mare, dar si la Bucuresti, Ploiesti, Cluj, Galati si Iasi, Garina, in virf de munte, cu sanse de a deveni un fel de Woodstock/Montreux al jazzului mioritic, nu s-ar putea spune ca nu avem evenimente. S-au imputinat binisor interpretii, de compozitori ce sa mai spunem, jazzul autohton abia isi trage sufletul, chiar daca se mai iteste cite un virtuoz interpret sau prinde Anca Parghel o seara buna. Sa o spunem pe cea dreapta: daca nu ar fi aparut un extraordinar volum de povestiri al unui si mai extraordinar scriitor sudamerican-parizian, dar si mare amator
