Tema dezbaterii organizate de Institutul Cultural Roman saptamina trecuta, „Anticomunismul ca obligatie morala“ (la care, din motive obiective, nu am reusit sa ajung), m-a facut sa ma gindesc la un aspect arareori luat in discutie in spatiul public – atitudinea noastra fata de evenimentele din trecut, fie acesta recent sau mai indepartat, precum si nevoia unor periodice revizitari, menite sa clarifice trecutul si, in acelasi timp, sa ne avertizeze asupra unor posibile repetari ale erorilor, individuale si colective, comise cindva.

Dupa tragediile declansate in Europa de cele doua regimuri totalitare, cel de extrema dreapta si cel de extrema stinga, o pledoarie pentru fascism sau comunism pare de neconceput pentru orice om cu simtul proportiilor (si al istoriei). Iata de ce modul in care organizatorii au formulat tema dezbaterii mi se pare perfect indreptatit. Atit anticomunismul, cit si antifascismul – intr-un cuvint, antitotalitarismul ca atitudine de respingere a unei ideologii intemeiate pe principiul excluderii si pe ura fata de Celalalt (ura de rasa, ura de clasa, ura motivata religios, ura pentru tot ceea ce este diferit de un prototip uman iluzoriu, fabricat in laboratoarele propagandei) – sint obligatii morale intr-o lume in care bunul-simt si simtul masurii par sa fie pe cale de disparitie.

Indiferent de culoarea sa politica, totalitarismul este o amenintare la adresa fiintei umane, si ma voi limita sa enumar doar citeva dintre nefastele sale consecinte:

n calca in picioare personalitatea umana, transformind individul in instrument lipsit de vointa si demnitate;

n anuleaza valorile individuale, absolutizind colectivitatea si colectivismul amorf;

n distruge simtul responsabilitatii individuale, stimulind infantilismul si frica de libertate;

n incurajeaza delatiunea si spiritul gregar in detrimentul solidari