Victor Erofeev
Stalin cel bun
Editura Paralela 45, Pitesti, 2006,
400 p.
Partea nasoala cu parintii e ca nu-i poti uri cu adevarat, oricit de mult te-ai stradui. Pina si dispretul ia in acest caz forme ambigue: lasitatea lor da adevarata masura a propriei noastre lasitati, nebunia lor ni se reflecta in priviri…
Un lucru e cert dupa ce ai lasat romanul lui Erofeev din mina: in cazul de fata, domnul Freud poate sa se retraga discret. E mai putina analiza personala decit ar parea (faptele, ca sa fim in ton cu productiile Universal Pictures, sint reale) – tatal lui Erofeev chiar a fost translatorul lui Stalin, a fost atasat cultural al ambasadei sovietice de la Paris, Erofeev a fost, cum se zice, „copil de bani gata“… Problema pe care o pune scriitorul are de-a face mai mult cu relatia dintre tatuca Stalin si fiul sau, conglomeratul numit poporul rus.
„…(S)criitorii rusi sint caraghiosi. Unii dintre ei rid printre lacrimi, altii rid pur si simplu. in aceasta tara caraghioasa ei au grija de moralitate. Dar sint si setosi de singe ca aztecii, predispusi sa jertfeasca oameni. Ei taie capetele femeilor si dusmanilor. Romanele sint impregnate de tematica parintilor si copiilor caraghiosi. Nu numai Turgheniev si Dostoievski, ci si epoca de argint din Petersburgul lui Andrei Belii dezvolta aceasta tema pina la omorul ritual. Fiul-revolutionarul si tatal-reactionarul. Cartea, bomba, teroarea. Daca maica-mea ar fi stiut ca eu voi reprezenta aceasta tema in viata, facind rau intregii familii, probabil ca ar fi dat foc tuturor cartilor din biblioteca noastra.“ Da, romanul lui Erofeev e autobiografic, da, la baza acestei autobiografii sta conflictul ideologic cu un tata ce reprezinta „spiritul rus“ pe de o parte, fiind in acelasi timp si diplomatul playboy care n-a citit o carte in viata lui… insa de undeva din spate silueta gigant
