Revenim acum la ipostaza profetică pe care a pedalat Nietzsche, nu fără o subiacentă orientare către tradiţia religioasă abhorată (un nou caz de patetică uzurpare!): "Şi, astfel, Nietzsche se proiectează pe sine, ca posibilitate din nou doar schiţată, în personajul care va deveni celebru: ŤZarathustra vrea iar să fie omť. Timp de zece ani se adîncise în cunoaştere: acum, se adresează el astrului zilei, Ťmi-e lehamite de înţelepciunea mea, precum albina care a strîns prea multă miere, am nevoie de mîini întinse către mine, aş dori să dăruiesc şi să împărtăşesc (...). Pentru aceea trebuie să cobor în hău: cum faci tu seara, cînd asfinţeşti dincolo de mare şi duci şi celuilalt tărîm lumină (...) - dar trebuie, asemeni ţie, să scapăt (subl. aut., - n.n.), după cum spun oamenii la care am de gînd să mă scoborť. E o trecere spre un Ťdincoloť. ŤAşa început-a scăpătatul lui Zarathustrať". Sub masca faimosului preot din Persia antică, Nietzsche a încercat a se ridica "dincolo de bine şi de rău", adică dincolo de reperele poporului de sclavi care ar atenta prin intermediul moralei la condiţia aristocraţiei dominante. O atare concepţie întemeiată pe amoralitate e mai întîi un instrument al criticii aplicate prezentului compromis, critică preconizînd o ruptură istorică, o nouă etapă a devenirii omului. Simţindu-se doar un Zarathustra incipient, Nietzsche declară cu febrilitate că se simte trăind într-o "imensă lume în ruină, în care unele ziduri continuă să stea în picioare, în care multe subzistă putrede şi sinistre, cele mai multe însă zac deja la pămînt, destul de pitoreşti - unde au existat vreodată ruine mai frumoase? - şi năpădite de ierburi mari şi mici". Un simptom al crizei e reprezentat de prăbuşirea credinţei, de "moartea lui Dumnezeu", centru al unei puteri superioare puterii statale, deoarece a fost înălţată pe spiritualitate. însă religia continuă a vieţui măcar în