Aproape fiecăruia dintre noi, dacă ni s-ar cere să vorbim despre fericire, ne-ar veni foarte greu să o facem. Motivul nu ar fi acela că tema ar fi complicată sau din cale afară de sofisticată, căci teoretic vorbind fericirea e poate subiectul cel mai simplu din cîte există, ci pentru că presimţim că nu avem căderea s-o facem. Intuim că nu suntem îndeajuns de calificaţi ca să ne dăm cu părerea despre fericire, iar calificarea în cauză nu e una ţinînd de o competenţă teoretică, ci una ţinînd de experienţa ei vie. Parcă ceva ne şopteşte că nu prea ştim ce este fericirea, de aici şi reticenţa de a-i folosi prea des numele, iar neştiinţa aceasta e stînjenitoare, fiindcă, o spunem din nou, fericirea nu e o problemă teoretică, ci un fapt de viaţă. De aceea, cine încearcă s-o definească va ajunge să se îndoiască că a trăit-o vreodată cu adevărat, pînă într-atît de dificil este să-i precizezi înţelesul.
Dacă e să facem un bilanţ istoric al concepţiilor omeneşti despre fericire, ne-am izbi de două paradoxuri teoretice: primul e acela că, teoretizînd fericirea, o desfiinţăm; al doilea este că teoria despre fericire a transformat fericirea în ceva sublim şi intangibil, ajungîndu-se în situaţia neplăcută ca, din prea multă teorie pe marginea ei, fericirea să devină ceva inaccesibil. Ne încumetăm să vorbim de bucurii, de plăceri sau de satisfacţii, dar puţinora le-ar veni la îndemînă să rostească cuvîntul "fericire". Şi deşi astăzi avem un repertoriu impresionant de definiţii şi de reţete privind dobîndirea fericirii, ce ne lipseşte însă e tocmai gustul ei. Aproape că am ajuns să vorbim despre ea ca despre o relicvă sentimentală, desuetă şi uzată moral, a cărei ipostază vie şi firească a fost omorîtă de-a lungul timpului de excesul analizei conceptuale.
Iar dacă fericirea nu e o chestiune de pregătire disciplinară, nu mai rămîne decît să fie una de umoare temperament
