Dă colţul în Alecsandri, trece pe trotuarul celălalt şi-şi continuă mersul dansant în jos, spre... Spre ce? E fostul ofiţer de Securitate, de altfel derutant de jovialul de-atunci şi ştiu exact unde va intra. Doar pentru digresie autoparşivă îmi spun că nu la Muzeul Teatrului, nu la Biblioteca Medicinei. Da, ocoleşte gardul negru şi intră, la fel de dansant, la... SRI. Perfect. Citesc placa de pe zidul sediului: Aici, în vara anului 1918, a avut loc adunarea muncitorilor tipografi la care a participat I. C. Frimu. Perfect.
Vine doar de cîteva concerte şi se-aşează în rîndul doi. Colosala-i pălărie de pai, cu panglică şi ciucuri albaştri, obturează complet şirul din spate, pînă-n fundul sălii. în plin pian Chopin, îi arde o tuse de boschetar, încît dirijorul opreşte totul şi se-ntoarce, sever, spre pălărie. Daccapo!
în jos, flanînd, pe trotuarul de la Copou: adică desprindere totală de fojgăiala din centru. Pînă cînd, din faţă - de unde-au apărut? - un pîlc de haidamaci, raşi chilug, în... în ce?... un fel de izmene trei sferturi şi maieuri K1. Rîd, se rîd, şi-şi bat burdihanele de fericire. Fac stînga-mprejur şi-o iau înapoi. De sus, alt pîlc, doi metri fiecare, cu mînuţe şi picioruşe drăgălaş rahitice, tot aşa, izmănuţe trei sferturi, zburliţi punk, înspăimîntători prin muţenie: walkmanurile din urechiuşe par conexiuni la o altă galaxie. Scumpii de ei!
Fenomenul ia proporţii nebănuite. Tramvaie pline cu pălărioşi ofiliţi, de ambe sexe, ştiind exact cînd urmează o nouă biserică: brusc, întreg vehiculul pe şine îşi face cruce şi-şi mişcă buzele. Dincoace, pe trotuar, în dreptul bisericii, el şi ea, în amoc demonstrativ, se opresc, îşi dezlipesc o clipă buzele şi îşi fac cruce. După care se rîd. Dincolo, pe ecrane, întîi Gigi, acum şi Traian îşi asezonează întoarcerile la popor cu înlăcrimate cruci. Urmează Mitică de la Ligă.
